Pentru organizarea Direcției Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului și a Arestului, cităm in extenso din articolul nostru, publicat în anul 2020 – Oana Ionel Demetriade, Mihai Demetriade, Practici ilegale ale Direcției Cercetări Penale din cadrul DSS (Compartimentul Arest, 1987-1989), în IICCMER, Dalia Báthory, Ștefan Bosomitu, Cosmin Budeancă (coordonatori), „România de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, volumele XIV-XV, 2019-2020, Iași, Editura Polirom, 2020, pp. 23-72.
„Direcția Cercetări Penale a Securității în centrul logicii represive
Una dintre caracteristicile fundamentale ale statului totalitar este absența independenței justiției. Un alt mecanism de supunere a societății este duplicarea organelor Procuraturii, prin structuri de cercetare penală deținute de aparatul poliției secrete, subordonate doar partidului unic. Astfel, întregul mecanism juridic este controlat, de la etapa construirii cauzei penale până la finalizarea sa în incinta tribunalelor. Deși domeniul de acțiune al cercetărilor penale din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS) era cartografiat strict în Codul Penal (în capitolul «Infracțiuni contra securității statului»), în realitate spațiul de aplicare al metodelor Direcției era mult mai mare. Am identificat cel puțin două posibile explicații. În primul rând, era vorba despre imprevizibilitatea interpretării infracțiunilor, prin aceasta extinzându‑se spațiul culpabilității. A doua explicație se referă la schimbarea politicii penale a statului după 1968. Trebuie completat însă că imprevizibilitatea nu a exclus previzibilitatea, mai exact parcursul acțiunilor penale privitoare la infracțiunile contra statului, de la ancheta Securității și avizul procurorilor militari la judecarea în secret de către tribunalele militare.
Construcția ca atare a sistemului judiciar, aflată sub coordonarea PCR, a permis și a încurajat un astfel de sector de putere și autonomie judiciară, care nu trebuie privit ca o enclavă abnormă sau excepțională. Cu metode de acțiune diferite, având propriile posibilități de conducere și de extindere a cercetării, beneficiind de inexistența unui real control al Procuraturii, ancheta penală a Securității stă, de fapt, în centrul semantic al sistemului represiv. Ea este modelul esențial de acțiune, paradigma represivă din inima sistemului judiciar, ei îi revin vulnerabilitățile statului totalitar (apariția rezistenței, contestării, opoziției politice, sabotajului), de vigilența sa depinde, la limită, supraviețuirea sistemului. Astfel se explică și modul în care a fost gândită, ca o structură inatacabilă, inviolabilă, ale cărei proceduri nu se aflau sub controlul real al celorlalte puteri ale statului.
Ofițerii de cercetare penală ai Securității aveau un statut special și nu trebuie asimilați noțiunii clasice de «organ judiciar». În însăși logica instituțională a construirii unei asemenea direcții, încă de la înființarea Securității a existat necesitatea preluării și controlării procesului judiciar de către organele PMR, implicate neechivoc în lupta de clasă. Consolidarea partidului unic, eradicarea din societate a minorității «exploatatoare», a dușmanilor ideologici și epurarea aparatului de stat «burghez» au necesitat, ca proiect fondator, existența unui organ specializat în vasta operațiune de ecarisaj politico‑ideologic.
În ciuda distribuirii represiunii, după 1968, dinspre sistemul penitenciar înspre o vastă operațiune de implicare a societății în exercițiul penalizator în interiorul unui nou pact social și de drapare a pedepselor în formula «măsurilor preventive»1, rolul anchetelor operative a continuat să fie unul central. Nici nu se putea altfel. În ciuda retoricii des întâlnite în memorialistica foștilor ofițeri ai DSS privind așa‑zisa relaxare a represiunii din anii 1970‑1980, invocându‑se clemența vizionară a PCR și a conducerii MI, care s‑ar fi pus de acord să nu repete erorile din anii 1950, realitatea arată diferit. Pe de o parte, accentul pe «măsurile preventive» (coordonate de Cercetările Penale ale Securității) a însemnat un scrupul conspirativ, pentru a evita vulnerabilizarea diplomatică a RSR în fața multiplelor apeluri civice și politice din Occident privind situația «prizonierilor de conștiință»; de cealaltă parte, a avut rolul unei mai vaste docilizări în interiorul unui veritabil nou pact social. Implicarea populației în politicile represive ale regimului, nu doar prin agentura informativă, ci mai ales prin așa‑numitele politici «preventive», precum «dezbaterea în cadrul colectivelor de oameni ai muncii», asigurarea controlului comportamental prin «darea în grija colectivului sau a familiei», încurajarea delațiunii și demascărilor publice, izolarea prin ostracizarea opozanților, cu ajutorul diferitelor organizații controlate de PCR, folosirea «prelucrărilor contrainformative» au constituit prețul plătit pentru siguranța personală. Populația a acceptat să participe la represiune, indiferent cum vom interpreta aceasta – formal, digresiv, eschivat sau din convingere. Fără pactul social amintit, delegarea unei importante componente a represiunii, de la «organe» la populație, nu ar fi fost posibilă. Construirea unei noi legitimități a dictaturii s‑a bazat pe militarizarea și supunerea societății și pe participarea publică la exercițiul purificării politice a națiunii de «elementele» ei bolnave, inadaptate sau dușmănoase. Partidul Comunist și «armata» sa (Securitatea) mizau pe «forța de înrâurire a colectivității» (a se citi oprobriu public), care ar fi determinat persoanele vizate «să înceteze cu acțiunile antipopulare și să se integreze în viața socială normală»2. Pe măsura consolidării regimului, pe fondul noii legitimări prin raportare la epoca Dej‑Drăghici, Nicolae Ceaușescu, după preluarea puterii, a pus un accent deosebit pe «măsurile preventive», realizate în principal cu sprijinul «organelor și organizațiilor democrației muncitorești‑revoluționare», dar nu numai.
(...)
Organizare, proceduri, spațiu
Activitatea de cercetare penală a DSS (care revenea Direcției a VI‑a) era reglementată în anii 1980 de Ordinul MI nr. D/00115 din 20 august 1979 privind organizarea activității organelor de cercetare penală ale Securității3. Competența de anchetare viza infracțiunile contra securității statului, prevăzute de articolele 155‑173, cele prevăzute la articolele 253 (refuzul înapoierii în țară), respectiv 298 (divulgarea secretului economic)4 din Codul Penal. Organizarea generală a executării pedepselor era reglementată prin Legea nr. 23/1969, în vigoare de la 1 ianuarie 19705, care a primit în 1973 o nouă formă. Regulamentul de funcționare a Legii nr. 23/1969 «privind executarea unor pedepse și a măsurii arestării preventive» nu a avut caracter public, fiind aprobat prin Hotărârea nr. 2282 din 15 decembrie 1969. Arestul Direcției Cercetări Penale din cadrul DSS funcționa în conformitate cu Instrucțiunile nr. 0410 din 10 martie 1974 privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv în Ministerul de Interne6. În ceea ce privește organizarea și desfășurarea activității informative în rândul deținuților, în perioada ultimelor două decenii ale regimului comunist era valabil Ordinul MAI nr. 905 din 11 ianuarie 19727. În afara cadrului normativ general, practicile specifice și cultura sistemică a abuzului, folosirea mijloacelor conspirate și a structurilor de acoperire în exercițiul probațiunii și execuției anchetei compun un tablou mult mai complex, în măsură să dea imaginea adecvată a rolului DSS în coordonarea acțiunilor judiciare (diversele organe ale Procuraturii, judecătorii8, tribunalele civile și militare).
Una dintre condițiile‑cheie ale accederii în poziția de ofițer al Direcției a VI‑a era «temeinica pregătire politico‑ideologică», plasată înaintea celei «profesional‑juridice»9. Ca «activiști ai Partidului într‑un domeniu special», ofițerii Securității erau, înainte de toate, apărătorii PCR și ai nomenclaturii. O altă caracteristică, unică prin raport cu celelalte «organe judiciare», se referea la obligativitatea ca ofițerii penaliști ai Securității să fi parcurs un «stagiu minim de 5 ani în munca informativă»10. Aceasta presupunea că însăși munca de anchetă penală era construită după alte reguli, folosind metodele conspirative specifice. Experiența informativă a ofițerilor era necesară nu doar pentru că mijloacele de anchetă difereau fundamental de cele ale Procuraturii, ci pentru că strategiile informativ‑operative făceau parte din ancheta penală, o defineau, o condiționau, o făceau posibilă. Utilizarea muncii informative ca suport pentru cercetarea penală, folosirea mijloacelor conspirate pentru strângerea probatoriului (aflate dincolo de orice control posibil al părților), extinderea naturală a investigării către alte contexte penale posibile în cursul unei cercetări (altele decât cele care făceau obiectul explicit al dosarului), mărindu‑se prin aceasta câmpul arestaților, dar și al vinovățiilor, urmărirea posibilelor «comploturi», «organizații subversive», «acțiuni de spionaj», de «sabotaj» sau de «propagandă împotriva orânduirii socialiste» făceau din acest instrument al DSS o armă politică inechivocă în consolidarea totalitară. Direcția a VI‑a nu poate fi asimilată unui organ judiciar tradițional, unde relația dintre faptele cercetate, corpul legislativ utilizat și încadrarea juridică ar putea fi oricând supusă unui control și între elementele căreia ar exista o legătură de consecuție. «Faptele» (căutarea și selecția lor) erau rezultatul unor lecturi ideologice, operative sau de politică penală ale Partidului, iar încadrările juridice țineau de logica «finalizării» fiecărui caz în parte (prin închisoare sau prin mijloace alternative de presiune, fără lipsire de libertate).
Rolul șefului DSS în ancheta penală era unul central11, acesta fiind cel care aproba deschiderea dosarelor de cercetare penală, excepție făcând doar infracțiunile flagrante. La fel, propunerile de arestare preventivă a învinuiților, de punere în libertate ori de trimitere în judecată, de scoatere de sub urmărirea penală, de încetare a urmăririi, de clasare sau de declinare a competenței puteau fi înaintate Procuraturii doar dacă exista o aprobare a ministrului de Interne sau a șefului DSS12. Tot acesta din urmă era cel care aproba folosirea ca probe de vinovăție a înregistrărilor audio, filmelor și fotografiilor obținute prin urmărirea informativă13, motivul ținând de responsabilitatea implicată în conspirarea surselor, dar și a mijloacelor de interceptare din spațiile de deținere.
Aportul șefului DSS se explică și prin necesitatea de a controla, la cel mai avizat nivel, riscurile «politice și ideologice», mai exact cele legate de reputație, în Occident și exigența camuflării implicării Securității, inclusiv pentru organele judiciare naționale. Orice publicitate făcută anchetelor era asimilată, pe bună dreptate, unui eșec operativ. Arestările și condamnările politice puteau atrage oprobriul organismelor internaționale, care monitorizau situația respectării drepturilor omului în România și a presei occidentale. Şeful DSS raporta cazurile deosebite Comandantului Suprem (Nicolae Ceaușescu) și trimitea funcționarilor de vârf ai PCR propuneri pentru măsuri pe linie politică, dacă anchetații erau membri de partid14. Construită structural ca organ represiv (nu de informații, cum s‑a reconstruit narațiunea identificatoare a Securității în memorialistica foștilor combatanți ai frontului ideologic după 199015), Securitatea se baza pe instrumentul ei fundamental de acțiune. Fără Cercetările Penale, Securitatea pur și simplu nu ar fi fost ceea ce a fost.
Deși, aparent, rolul ei se diminuează odată cu creșterea gradului de complexitate a problematicii sociale și economice în deceniile opt și nouă, reducere vizibilă și în numărul de ofițeri încadrați în comparație cu direcțiile informative16, identitatea ei de pârghie esențială a supravegherii și urmăririi «calificate», prin care se puteau obține efecte directe asupra populației, a rămas intactă.
Controlul justițiabililor asupra materialului de urmărire penală era extrem de limitat. Pentru cei arestați, avocaților nu li se permitea să poarte discuții confidențiale cu clienții lor, acestea derulându‑se doar în prezența unui ofițer. În cele mai multe situații, apărătorii erau solicitați doar atunci când arestatul trebuia să semneze pro‑cesul‑verbal de încheiere a cercetării17. Este ușor de intuit că posibilitatea contracarării probelor rezultate din surse conspirate era inexistentă. Rezultatele obținute prin „mijloace specifice” erau disimulate în declarații ale unor martori, sesizări anonime etc., menite să nu ridice suspiciuni. Deși nimeni nu putea controla și verifica, toți cei implicați în parcursul judiciar știau cum funcționează lucrurile. Avocații nu cereau lămuriri și închideau ochii, procurorii semnau actele procedurale fără întrebări, iar judecătorii încheiau ciclul. Nici o condamnare politică, nu doar din perioada care face obiectul studiului de față, nu s‑ar fi putut produce fără această complicitate sistemică.
Modul de finalizare a cercetărilor era discutat de ofițerul de caz cu procurorul militar, care «supraveghea» urmărirea penală. Articolul 15 al ordinului care stabilea cum trebuie organizată strategia constituia un modus operandi al Securității. Astfel, «în raport de datele obținute» se puteau continua cercetările sau se «trimiteau lucrările la procurorul militar care exercită supravegherea activității de cercetare penală, în vederea sesizării organului de urmărire penală competent [s.n.]»18. Cuvântul‑cheie este «competent». În afara faptelor care nu aveau niciun substrat politic (cercetarea penală nedescoperind nimic de competența Securității), în toate celelalte cazuri anchetatorul îl putea sfătui pe procuror să sesizeze un alt organ de urmărire penală. Avem aici, minimalist exprimată, strategia diferitelor tipuri de «finalizări», una dintre ele fiind sub acoperirea Miliției, poate cea mai uzitată dintre strategiile alternative. Dacă ofițerii securității decideau că este mult mai eficientă abordarea pedepsirii pe calea dreptului comun, indicau procurorului cum și unde trebuie să trimită dosarul.
Procedural, actele emise de penaliștii DSS trebuiau să poarte avizul unui procuror militar, Direcția Procuraturilor Militare din cadrul Procuraturii Generale fiind colaboratoarea directă a Securității. În perioada de care ne ocupăm, procurorul militar investit cu legalizarea actelor Securității (adică, teoretic, «supraveghea» urmărirea penală) era col. de justiție Ştefănescu Mihai, în unele cazuri fiind implicat și col. de justiție Dan Ioan19. Ştefănescu era un personaj de încredere al Securității, având biroul chiar în incinta Direcției a VI‑a, locul său unic de muncă. Semnătura lui apare pe majoritatea actelor de urmărire penală ale Direcției Cercetări Penale din ultimele trei decenii ale regimului comunist. Competența de soluționare unică a cazuisticii politice aparținea doar instanțelor militare, în ședințe secrete. Un fost președinte de tribunal militar mărturisea: «Nu toți judecătorii unei instanțe militare soluționau acele dosare [trimise de Securitate, n.n.]. Anumiți judecători desemnați de președintele instanței în urma unor criterii care nu puteau fi controlate aveau sarcina să soluționeze aceste dosare». În sala de judecată «intra numai procurorul care supraveghea activitatea de urmărire penală a Securității. Nu intra niciodată alt procuror. Dosarul era înregistrat la arhivă, dar stătea numai la dispoziția președintelui tribunalului». Mimarea justiției populare se realiza prin prezența asesorilor populari, completul de judecată al instanțelor militare fiind format dintr‑un judecător și doi asesori populari, ambii ofițeri. Asesorii, prin apartenența militară, întăreau poziția judecătorului, în locul nuanțării acesteia. «Dosarele Securității care ajungeau la tribunal erau „beton”. Ce judecător își putea permite să întoarcă o astfel de cauză?», se întreba retoric, dar și deculpabilizant Ion Panaitescu20.
Spațiul și procedurile UM 0676 erau conspirate. Clădirea în care funcționa Direcția a VI‑a a Securității (UM 0676) făcea parte din corpul de clădiri al Direcției Cercetări Penale a IGM, din Calea Rahovei nr. 37‑39 (actuală stradă George Georgescu), ultimul număr fiind alocat clădirilor Securității, fără ca acest lucru să fi fost marcat în vreun fel. Pe lângă acest amănunt topografic, persoanele care intrau în clădire (convocate la interogatorii sau chemate să aducă pachete rudelor arestate) știau doar că acolo era un sediu al Ministerului de Interne. În unele cazuri, pentru siguranța conspirării, rudele nu erau lăsate să ajungă nici măcar acolo, pachetele fiindu‑le preluate de cadrele Direcției, sub acoperire, în uniformă de milițian sau în civil, direct de la domiciliu21.
Numele ofițerilor penaliști erau, la rândul lor, conspirate. Fie că era vorba despre «persoana» la care celor chemați li se spunea că trebuie să ajungă («sediul Ministerului de Interne din calea Rahovei nr. 39», la «X»), fie în anchetă, ofițerii își protejau identitatea, alături de metodele și obiectul cercetărilor. Pentru anii 1988 și 1989, anchetatorii Securității comunicau următoarele nume conspirative: «Ionescu» – utilizat de col. Carașcă Gheorghe, de maiorul, ulterior lt.‑col. Trașcă Ion și de lt.‑col. Marinescu Dumitru, «Alexandru» – mr. Comșa Gheorghe, «Gheorghiu» – cpt. Dumitru Ioan, «Vasiliu» – lt.‑maj. Dumitriu Mircea și «Frunză» – lt.‑maj. Prundea Neculai22.
Pentru ambele Direcții, birourile de anchete funcționau în aceeași incintă cu aresturile aferente, plasate la parter (un parter înalt) pentru DSS și la demisol pentru IGM. Amplasarea aresturilor Securității și Miliției în aceleași clădiri cu sediile Direcțiilor de Cercetări Penale, pentru a asigura operativitatea și conspirarea anchetelor, era prevăzută în art. 5 al «Instrucțiunilor privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv în MI»23.
Arestul Securității era un compartiment în cadrul Serviciului 3 al Direcției24, funcționând într‑un corp de clădire lipit de cel al IGM printr‑un culoar de trecere. Spațiul avea 11 celule și o cameră de interogatoriu (camera 12) plasate la parterul imobilului. Celulele aveau două sau patru paturi suprapuse dispuse pe suprafețe mici, de maximum 9 m², un WC de tip turcesc, izolat de restul camerei printr‑un scurt perete despărțitor, pe care, în partea de jos, era amplasat un robinet cu apă rece, având astfel și rolul de bideu, iar deasupra, din tavan, atârna țeava unui duș. Cea mai mică celulă, nr. 11 (care avea doar două paturi), era cea din capătul holului25. Fereastra celulelor avea ramă din metal, cu sticla vopsită în verde. În cea mai mare parte a timpului stătea închisă, nelăsând lumina de afară să treacă. Pentru deschiderea ferestrei era nevoie de o manivelă, aflată în posesia gardienilor, care trebuiau să fie chemați prin soneria din celulă (mascată sub forma unui întrerupător electric, lângă ușă).
Programul începea cu «deșteptarea» la ora 5 dimineața. Controlul pe culoar și verificarea prin vizetă trebuia să îi găsească pe toți reținuții cu paturile făcute și stând în picioare, în dreptul acestora26. După deșteptare, reținuții nu mai aveau voie să se întindă pe pat până la «stingere», singurele gesturi permise fiind așezarea pe marginea patului și plimbatul, în liniște. «Stingerea» se anunța la ora 22, iar plimbarea prin celulă pe timpul nopții era interzisă. În timpul somnului era obligatoriu ca fața reținuților să fie îndreptată spre ușă și la vedere, cu mâinile deasupra păturii, fiind strict interzisă acoperirea capului. Respectarea regulilor era verificată de gardieni, neoanele din celule nefiind stinse vreodată.
Mișcarea arestaților între celule sau către camerele de anchetă se făcea în deplină tăcere, personalul arestului folosind în principal semne sau scurte comenzi. Scoaterea unui reținut se realiza prin indicarea lui cu degetul, acesta având obligația să țină privirea în podea pe tot parcursul operațiunii, iar la ieșirea din celulă să se poziționeze cu fața la perete, imediat lângă ușă, așteptând ca aceasta să fie închisă. Gardienii nu comunicau nimic cu arestații, decât în cazuri excepționale. Masa reținuților era preparată la «grupul alimentar» (un compartiment al Serviciului 3) și se distribuia în celule la orele 7, 13 și 1827. Arestaților care se aflau la anchetă în timpul mesei nu li se mai aducea hrana la revenirea în celule. Hrana era compusă din cartofi, varză, fasole uscată, arpacaș, putând fi suplimentată, doar în cazurile aprobate, cu alimente aduse de familie. În cazuri cu totul excepționale, din considerente operative, masa era preparată în altă parte și adusă special în celulă, cum se va vedea mai jos. Între mese, reținuții erau scoși la „camerele de aer”, plimbarea zilnică durând aproximativ 20 de minute. Camerele de aer erau situate în partea din spate a clădirii, izolate de un zid despărțitor înalt de aproximativ 4 m și acoperite cu o plasă de sârmă. În descrierea lui Radu Cocoș, ele erau o «curte interioară asemănătoare unui bazin golit de apă, cu ziduri cam de trei metri înălțime și acoperit cu o plasă de sârmă și în care accesul se făcea printr‑o ușă identică celor de la celule, prevăzută cu aceleași zăvoare și vizetă de supraveghere»28. Din cauza stresului provocat de duritatea anchetelor, culoarea roșie‑maronie de pe cimentul curții, scursă de la sârmele ruginite de deasupra, a fost confundată de Dănuț Iacob cu sângele, iar îndemnul unui ofițer – «du‑l la aer!» – a fost interpretat drept un ordin de asasinare29.
În tot cursul zilei surveneau imprevizibilele anchete, care puteau dura oricât, puteau fi reluate oricând, ziua și noaptea30. Singura sursă de informare era ziarul Scânteia, distribuit zilnic. Cititul ziarului era considerat un privilegiu, pe care reținuții îl câștigau după câteva zile de anchetă și îl puteau pierde dacă ofițerii voiau să îi pedepsească. Pentru a li se câștiga încrederea, unii reținuți primeau de la anchetatori cărți și reviste31.
Încarcerarea presupunea percheziția corporală integrală32, fotografierea, amprentarea și păstrarea la magazie a efectelor, de unde reținuții plecau cu o pătură albastră, o cană de tablă, o lingură de aluminiu fără coadă și o pernă. Uneori își păstrau hainele proprii, alteori primeau un combinezon33.
Deși separate, cele două unități de arest, cea aparținând de IGM și cea a Securității, comunicau printr‑o ușă de acces, ce permitea trecerea dintr‑un spațiu în altul în mod discret, fără ca arestații să fie aduși prin sediile celor două direcții. Ușa de acces se afla la capătul unui coridor situat la parter, de unde se coborau câteva trepte, spre arestul Miliției. Închiderea sau deschiderea erau posibile doar din interiorul Direcției a VI‑a, orice acces dinspre partea Miliției neputându‑se realiza decât după anunțarea prealabilă a intenției prin sonerie sau telefon interior și doar de către ofițerii Securității, cheia fiind păstrată de șeful de schimb al arestului DSS. Conspirarea transferurilor între aresturi era astfel deplin asigurată, ofițerii Securității putând aduce fără probleme arestați din celulele Miliției, după cum arestații Securității, odată anchetați și stabilindu‑se strategia de «finalizare», puteau fi mutați în arestul IGM.
Locurile de reținere și arest preventiv erau subordonate nemijlocit șefilor direcțiilor de cercetare penală, în cazul Securității col. Vasile Gheorghe34. Reținuții și arestații preventiv trebuiau să fie ținuți separat de persoanele deja condamnate35, o regulă în general nerespectată, pentru că intra în coliziune cu interesele informativ‑operative ale ofițerilor. Pentru a evita posibilitatea vicierii scenariilor de anchetă, deținuții provenind dintr‑o singură cauză erau plasați în camere de arest diferite36. Numai în cazuri atent monitorizate, atunci când era necesară sondarea sau provocarea unei reacții, într‑o anumită celulă era închiși reținuți din aceeași cauză, scopul fiind să surprindă, din conversațiile celor doi, detalii suplimentare, nedezvăluite anchetatorului.
Toate celulele erau monitorizate prin «tehnică operativă» audio37, iar în cazul a doar două (nr. 9 și 11) și video. Nu erau singurele spații supravegheate, unele birouri de anchetă beneficiind de aceleași «facilități». Structura TO era deservită de șapte cadre organizate în două birouri, «Ascultare» și «Redare». Microfoanele funcționau continuu, subofițerii ascultând toate conversațiile la biroul «Ascultare», de unde se declanșau și înregistrările, când apăreau detalii relevante operativ. După ce erau transcrise de pe bandă, notele se trimiteau anchetatorilor. Nicio notă de ascultare nu se utiliza ca atare, pentru a evita deconspirarea sursei tehnice, folosindu‑se doar informațiile. Unele note se întorceau la compartimentul special («Redare») din cadrul arestului, altele rămâneau la dosar. «Mijloacele speciale ale muncii de securitate» includeau nu doar instrumente tehnice, ci și folosirea agenților de cameră, recrutați de cele mai multe ori dintre cei condamnați definitiv și aflați deja într‑un penitenciar, fiind folosiți însă sub presiune și unii anchetați în alte cauze sau de la IGM. Aducerea lor în arestul preventiv se făcea «legendat», cel mai des folosindu‑se povestea plauzibilă conform căreia fuseseră recent arestați și erau astfel în anchete, într‑o situație «similară» cu cel vizat. Informatorii de cameră aduși din exterior nu erau recrutați de ofițerii Direcției a VI‑a, ci erau în coordonarea celor de la Direcția a IV‑a (Contrainformații Militare)38, adică a ofițerilor Securității care funcționau și în spațiile de deținere. Dosarele lor de rețea se aflau la penitenciarele de proveniență. Mijloacele tehnice se îmbinau cu sursele umane, primele verificând calitatea informațiilor celor din urmă. Cele două «mijloace» ajutau – folosind idiomul de specialitate al ofițerilor – «comanda unității și pe șefii Serviciilor 1 și 2 la cunoașterea adevărului despre atitudinea arestaților față de propriile lor fapte, precum și la descifrarea modalităților prin care unii arestați intenționau să ascundă sau să denatureze realitatea în ceea ce privește propria vinovăție»39.
Cine, cum și de ce ajungea în arestul Direcției a VI‑a?
Reținerea era, în sine, o măsură preventivă, una dintre componentele «instituției actelor premergătoare»40. Cu alte cuvinte, chiar și atunci când motivele, probele, argumentele erau precare, ofițerii Securității apelau la arestare pentru a induce frica, a pune presiune pe suspect și a‑i determina comportamentul într‑o direcție sau alta. «Neutralizarea» putea fi una din acestea, racolarea putea fi alta. Reținerea efectivă se producea, de regulă, sub acoperirea milițiilor teritoriale sau direct de anchetatori, după o perioadă de urmărire informativă și cercetare în stare de libertate sau în timpul realizării flagrantului. Puteau fi reținute pentru 24 de ore și persoanele chemate la audieri în sediul Direcției a VI‑a, pe baza unei ordonanțe semnate de anchetator, care era pusă în practică imediat, neavând nevoie de avizul procurorului, iar după scurgerea timpului legal persoana respectivă era eliberată sau reținută în continuare pe baza unui mandat de arestare preventivă pentru cinci zile emis de procurorul militar.
Un alt exemplu șocant este reținerea fără mandat, mai exact răpirea opozanților, care, într‑un context operativ considerat sensibil (în preajma Congreselor, a Conferințelor PCR, a vizitelor «înaltelor personalități de Partid și de Stat» în teritoriu sau a unor vizite ale unor șefi de stat ori reuniuni internaționale care aveau loc în București) puteau ridica probleme. Pentru fiecare asemenea eveniment, Ministerul de Interne realiza un «plan de măsuri», subsumat unei «acțiuni» operative. Cei «pretabili» erau deja în «baza de lucru», fiind permanent monitorizați. Existau mai multe forme de scoatere din circuit: fie răpirea și închiderea în aresturi pe perioada evenimentului supravegheat, fie interdicția de deplasare, fie deportarea din localitate, fie – nu în ultimul rând – internarea în spitale sau instituții de asistență psihiatrică41, de unde erau eliberate după încheierea acțiunii. Sub pretextul organizării unor atentate, împrăștierii potențiale de manifeste, înmânării unor scrisori oaspeților străini sau simplului contact cu participanții la reuniunea politică în cauză42, dușmanii statului puteau deveni, peste noapte, ocupanții aresturilor Ministerului de Interne. Nu doar opozanții erau răpiți și nu doar în contexte publice sensibile43.
În perioada 1987‑1989, urmărirea penală și arestarea preventivă se decideau cu mare precauție și doar în cazurile considerate a avea un grad sporit de periculozitate. Erau analizate antecedentele făptuitorului, dacă acționase singur sau avea complici, mediile pe care le frecventa și consecințele acțiunilor sale (de exemplu, în cazul manifestelor, dacă le citise cineva după difuzarea publică). După greva muncitorilor de la Întreprinderea Nicolina și manifestația de protest a studenților pe străzile Iașiului din februarie 1987 și, mai ales, după revolta muncitorilor brașoveni din noiembrie 1987, situația socială și politică din România devenise subiectul unor importante campanii de presă sau aparținând unor organizații publice și neguvernamentale în Europa Occidentală, continentul american și chiar în unele state ale blocului comunist (de exemplu, Ungaria). În bilanțurile din 1987 și 1988, conducerea Direcției a VI‑a a DSS explica limitele aplicării unor măsuri mai drastice: «Pentru fapte antisociale susceptibile în anii anteriori a face obiectul trimiterii în judecată, se întreprind în prezent alte acțiuni și măsuri preventive», tocmai pentru a evita, pe cât posibil, apariția unor «cazuri‑problemă, care să fie preluate și folosite în exterior împotriva intereselor statului nostru [s.n.]»44.
Dintre infracțiunile de competența Securității, cea mai relevantă politic era «propaganda împotriva orânduirii socialiste», căreia Codul Penal îi dedica un articol distinct (art. 166) și o pedeapsă pe măsură: închisoare de la 5 la 15 ani45. Multe fapte și gesturi puteau fi interpretate ca atare, de la «difuzarea de înscrisuri cu conținut necorespunzător» până la «audierea și colportarea știrilor difuzate de posturile de radio imperialiste». Pentru a justifica existența infracțiunilor de o asemenea gravitate, în condițiile în care încă din 197746 regimul anunțase că în RSR nu mai existau deținuți politici, ofițerii de Securitate tratau faptele într‑o manieră derizivă, încercând să impună convingerea că nu existau motive reale de opoziție politică, iar cei care totuși le întreprindeau erau doar marginali ori seduși de propaganda toxică occidentală. La fel ca secretarul general al PCR, care, în toamna lui 1968, cu ocazia deschiderii anului universitar, lansase celebra «teză» că doar nebunii ar mai putea pune în pericol orânduirea socialistă din România, iar pentru ei exista cămașa de forță47, indicând astfel o modalitate de «finalizare» a cercetărilor (militarizarea psihiatriei), conducerea Direcției a VI‑a făcea «un portret» al celor care își exprimau revolta față de politica partidului: cetățeni cu o slabă conștiință politică («elemente declasate sau cu un scăzut nivel și discernământ politic»48), care credeau în propaganda mincinoasă a țărilor occidentale, direct interesate în destabilizarea unui stat socialist (ca efect al «continuei recrudescențe a acțiunilor dușmănoase întreprinse din exterior împotriva țării noastre»). Doar sub influența acestei propagande, «unele elemente retrograde, aventuriste, declasate sau cu grave deficiențe morale ori de caracter s‑au dedat la asemenea fapte»49.
Marota «propagandei» occidentale50 era o scuză des invocată de ofițeri, tratată drept principala cauză a alimentării nemulțumirilor. Nu existau cauze interne, ci doar provocări externe. În declarațiile scrise de opozanți în timpul anchetei, majoritatea dictate, «propagandei nocive» i se adăugau și «nemulțumirile personale», care doar în unele cazuri erau detaliate parcimonios: aprovizionarea cu produse de strictă necesitate, probleme la serviciu, rețineri salariale etc. Provocărilor occidentale li se adăugau capriciile subiective ale fiecăruia. «Greutățile» personale trebuiau tratate drept ceea ce erau – excepții irelevante. În ceea ce privește «profilul» social și profesional al celor care au avut curajul exprimării nemulțumirilor, cu vădită intenție, bilanțurile Securității nu redau amănuntele desprinse din anchete, pentru că statisticile ar fi arătat că foarte mulți dintre cei nemulțumiți erau muncitori și unii dintre ei membri de partid. Era destul de dificil pentru un regim care își construise legitimitatea plecând de la «clasa muncitoare» să admită că mulți dintre cei care îl contestau erau muncitori.
În principal, «infracțiunile și alte fapte antisociale de o deosebită periculozitate pentru securitatea statului», a căror competență de cercetare revenea Direcției, se concretizaseră în 1970‑1980 în formulele «actelor de trădare, propagandă împotriva orânduirii socialiste, inclusiv prin difuzarea de înscrisuri cu conținut ostil, manifestările naționalist‑iredentiste, încercările de constituire a unor grupări subversive, acțiunile anarhice, evenimentele și faptele cu consecințe păgubitoare pentru economia națională, încălcările normelor de comerț exterior ori referitoare la apărarea secretului de stat, modul de stabilire a relațiilor cu străinii și regulile de protocol, refuzul înapoierii în țară, acțiunile de trecere frauduloasă a frontierei preconizate sau realizate în mod organizat sau prin mijloace deosebite și altele»51.
(...)
Arestatul de la camera 9
În seara de 1 februarie 1989, în celula nr. 9, gardienii l‑au instalat pe Mircea Răceanu, consilier la Ministerul Afacerilor Externe, acuzat de trădare de patrie52. În zilele următoare, mai mulți ofițeri din Direcția a III‑a (cea care coordonase arestarea sa), între care și gl.‑mr. Mortoiu Aurelian (șeful unității), au fost prezenți în birourile Direcției a VI‑a, participând la anchete.
Celula nr. 9 nu i‑a fost repartizată întâmplător lui Mircea Răceanu. Pe lângă microfoane, spațiul era dotat și cu «dispozitiv special de supraveghere video»53. Practic, reținutul trăia acolo ca într‑un laborator, sub o neîntreruptă supraveghere. Cu toate acestea, datorită statutului său și pentru a‑i câștiga încrederea, din ordinul conducerii Direcției a VI‑a Răceanu a fost tratat diferit față de ceilalți arestați preventiv: își începea ziua după ora 8 (nu la ora 5, ca toți ceilalți)54, avea un regim alimentar preferențial (în primele zile i s‑au cumpărat alimente de la bufetul unității, apoi, până după proces, o hrană specială, mult mai bună, i‑a fost adusă anume de un ofițer al Direcției a III‑a55), era bărbierit separat, primind, din când în când, și cărți de la anchetator (mr. Cotoman Gheorghe).
Până în ziua pronunțării sentinței în primă instanță (21 iulie), Răceanu a fost singur în celulă. Apoi a împărțit‑o cu Cornel Georgiu56, până la începutul lunii decembrie, când, din cauza numărului mare de arestați preventiv, s‑au introdus paturi suplimentare, suprapuse. Din 5 până în 16 decembrie, în celula nr. 9 au fost introduși Doru Petru Ciucle, apoi Radu Cocoș (9‑20 decembrie) și Mircea Popa (19 decembrie, ora 24 – 20 decembrie). Pentru că ultimul arestat a adus în cameră vești despre revolta de la Timișoara, pe lângă brutalizarea lui Radu Cocoș în biroul de anchetă, șeful arestului a ordonat «destrămarea anturajului»: Cornel Georgiu a fost mutat la celula nr. 11, Radu Cocoș la nr. 6, Mircea Popa la nr. 7, Răceanu rămânând, din nou, singur (20 decembrie). În aceeași zi, Răceanu a fost pedepsit suplimentar. Gardienilor li s‑a ordonat «consemn»: «La cam[era] 9 nu se mai dă ziar, reviste și altele decât numai la ce are dreptul (sic!)», iar a doua zi, «din ordinul tov. lt.‑col. Popa Mihai, arestatului Răceanu Mircea i‑au fost scoși din cameră ochelarii de către plut.‑maj. Butnaru Vasile», fiind depuși în «dulapul de medicamente»57.
În noaptea de 21‑22 decembrie 1989, pe lângă eliberarea mai multor persoane, în arestul Securității s‑a produs redistribuirea reținuților, în «camera» nr. 9 poposind Viorel Grigore, Grigore Lisnic și Ionel Cristian Ştefan58. Ionel Cristian Ştefan a fost transferat în ziua de 22 decembrie la penitenciarul Jilava, iar ceilalți doi au fost eliberați în aceeași zi. Mircea Răceanu a fost eliberat abia în ziua de 23 decembrie, din ordinul col. Morariu59.
«Să nu dea dracul să te aud vreodată că spui c‑am scris ce mi‑a dictat anchetatorul! [s.n.]»60 Anchete, jocuri operative, pedepse, starea de spirit a reținuților61
Ofițerii urmau «planuri de anchetă» aprobate și completate de superiori, cu un punctaj de probleme ce trebuiau clarificate: dacă persoana respectivă fusese provocată și sprijinită de alte persoane; cauzele ce o determinaseră să comită infracțiunea; eventualele legături cu cetățeni străini sau cu autohtoni cu concepții sau antecedente ostile; dacă a redactat și difuzat înscrisuri nedescoperite în timpul cercetării prealabile; dacă povestise și altor persoane despre faptă; dacă a avut și alte «manifestări ostile»; dacă a audiat și a «colportat» știrile posturilor de radio «reacționare»; dacă «i‑a instigat» pe alții la manifestări sau acțiuni ostile; eventualele fapte de drept comun pe care să le fi comis; investigații asupra sa și a anturajului; audieri de martori; percheziție domiciliară și/sau la locul de muncă (inclusiv al unor membri ai familiei); antecedente penale și situația militară; caracterizare de la locul de muncă; verificarea în evidențele sanitare; expertiză grafologică la UM 0647 (Unitatea Specială «S»)62. Anchetatorii aveau în vedere și obținerea altor informații «de interes operativ», care nu aveau neapărat legătură cu obiectul cauzei respective, pentru a fi «exploatate de către unitățile informative interesate»63.
Radu Chesaru, reținut și anchetat în octombrie‑decembrie 1989, a povestit și ceea ce nu era trecut în «planuri», și anume că «ancheta mai avea un scop», acela al «distrugerii convingerilor tale intime și chiar a psihicului tău. Ei [ofițerii, n.n.] căutau când brutal, când foarte abil, să te facă să înțelegi că tu erai de fapt un schizofrenic care nu înțelegea ce se petrece în jur, un element marginal și marginalizat de societate. „Măi, dacă te ducem în Piața Unirii și spunem oamenilor cine ești, ce ai făcut și cum gândești, te omoară lumea cu pietre” – zicea mr. Rădulescu. [...] Căutau, de asemenea, să‑ți distrugă tot sistemul de valori: părinții erau niște inconștienți ce acum te renegaseră, prietena – o curvă cu negri și arabi, prietenii – niște tâmpiți ce acum „au înțeles” și te înjură aruncând și toată vina pe umerii tăi etc.»64.
Nu exista un program pentru scoaterile la anchete, acestea petrecându‑se în funcție de disponibilitatea ofițerilor, de probele nou‑apărute (percheziții, declarațiile unor martori, informații rezultate din interceptarea convorbirilor în celulă etc.) și de urgența finalizării cazului. Cei care au trecut prin arestul Direcției a VI‑a au povestit că, cel puțin în prima fază a cercetării, erau scoși la interogatorii de mai multe ori pe zi. Anchetele nocturne făceau parte din strategia penaliștilor DSS, amplificând presiunea asupra subiecților. După ore de scris declarații, erau obligați, la întoarcerea în celulă, să respecte regulamentul arestului: să se trezească la ora 5 și să nu se întindă în pat până la stingere (ora 22). Abuzul era evident: se încălca articolul 31 al «Instrucțiunilor nr. 0410 din 10.03.1974 privind organizarea și funcționarea locurilor de deținere și arest preventiv», care prevedea obligativitatea asigurării a 7 ore de «somn neîntrerupt»65. Mărturiile participanților la revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 sunt cutremurătoare și în această privință.
În procesele‑verbale de predarea‑primirea schimburilor, gardienii au scăpat două cazuri de anchete nocturne pentru anul 1989, la care au fost supuși Elena Gheorghe (din «lotul Băcanu»)66 și Marian Bia67. Arestat în Cluj‑Napoca de Miliție și dus apoi în sediul Direcției a VI‑a din București în dimineața de 3 noiembrie, Bia a fost luat în primire de col. Morariu Pătru și de mr. Comșa Gheorghe, la ora 4.15, care au decis să îl trimită în arest68. Cercetarea sa a fost preluată de mr. Iordache Alexandru și mr. Giurescu Dănilă, care l‑au anchetat toată noaptea de 4‑5 noiembrie (orele 23.30‑7.00). Gardianul de serviciu a consemnat că operațiunea s‑a realizat la ordinul cpt. Măgureanu Ilie, ofițer de serviciu pe Direcție69.
Așa cum am menționat deja, documentele pe care le‑am consultat oferă imaginea unei alte practici ilegale, sinonimă cu lipsirea de libertate (răpirea)70, destul de des adoptată de ofițerii Direcției a VI‑a, mai ales în 1989: pe lângă persoanele reținute preventiv pe baza unor documente justificative, în arest erau introduși cetățeni doar «din ordinul conducerii unității» sau al unui alt ofițer, pentru 24 de ore sau câteva zile, fără ca numele lor să fie înscrise în registrul de evidență al deținuților. Procedurile erau clare în acest sens: în arest nu puteau fi primite persoane pentru care nu existau emise ordonanță de reținere, mandat de arestare preventivă, mandat de executare a pedepsei sau proces‑verbal din care rezulta numărul mandatului71.
Pe lângă numele pe care le‑am putut identifica, în luna noiembrie 1988 au fost prezente în arestul Direcției a VI‑a alte două persoane, al căror nume nu este dezvăluit nici de ofițerii anchetatori, nici de gardieni. Pentru noaptea de 4‑5 noiembrie, la predarea schimbului, plut.‑adj. Ţițoi Ion scria: «Menționez că la biroul nr. 2 anchetă a dormit o persoană (invitat)», «lucrată» de «tov. lt.‑col. Carașcă, de la ora 21.00 la ora 7.00 cu aprobarea conducerii»72. Nu știm dacă persoana respectivă fusese pedepsită să doarmă într‑un birou de anchetă sau dacă a fost un gest de umanitate din partea ofițerului (rezultatul unei conjuncturi – era din afara Bucureștiului și nu a mai putut pleca acasă, de exemplu).
O doamnă a fost reținută în perioada 16‑26 noiembrie în cabinetul medical din arest, unde s‑a amplasat un «post fix», un gardian supraveghind‑o 24 de ore din 24. În prima zi, a fost anchetată de mai multe ori (în intervalele 8.20‑13.20, 13.35‑14.30, 17.15‑19.30 și 20.00‑21.10), iar șeful arestului a ordonat («consemn»): «Se va face o supraveghere foarte atentă prin post fix la persoana de la cabinetul medical, cu ușa deschisă, nu i se dă (sic!) obiecte tăioase (cuțit, furculiță), atenție foarte mare asupra ei». În următoarele 10 zile (17‑26 noiembrie), persoana a fost anchetată de două sau trei ori pe zi de col. Vasile Gheorghe și mr. Comșa Gheorghe. Din ordinul șefului Direcției, gardienii au condus‑o la celula nr. 3, unde a făcut duș (în seara de 18 noiembrie, de la ora 20.30 la ora 21, sub supravegherea «tov. Stoica Ioana»). Gardienii îi consemnau zilnic «starea de spirit»: de câteva ori a refuzat mâncarea și «a plâns în repetate rânduri». În 24 noiembrie a fost anchetată de două ori, ultima dată timp de aproape 7 ore (16.50‑23.30). Peste două zile și alte trei reprize de anchetă (orele 9.45‑10.35, 10.45‑13.05 și 15.10‑15.45), a fost eliberată («la ora 16 s‑a ordonat plecarea persoanei supravegheate acasă, de către tov. col. Vasile»)73.
În 1989 anchetele au devenit mai dure, iar reținuții tot mai timorați și disperați. Pentru a se asigura că în arest este liniște, în timpul schimbului de noapte, fără un prealabil consult de specialitate, gardienii împărțeau medicamente anxiolitice (Diazepam sau Rudotel).
Împotriva celor șase persoane arestate pentru că tipăriseră ziarul clandestin România, ofițerii de Securitate luaseră măsuri excepționale: conspirarea locului de detenție, anchete brutale, inclusiv nocturne, și înăsprirea regimului celular prin administrarea diverselor pedepse. Pentru crearea legendei că cei șase erau cercetați de Miliție, Securitatea adoptase măsuri de conspirare. În primul rând, era vorba de preluarea pachetelor cu alimente și obiecte de strictă necesitate de la familii (de acasă) de către ofițeri și gardieni din Direcția a VI‑a, camuflați în uniforme de milițieni. De exemplu, în ziua de 9 martie, după ce acasă la familia Băcanu au fost cpt. Gafton Valentin și plt. Neamțu Ecmond, la revenirea în unitate gardianul de serviciu consemna: «Magazia de cazarmament a fost deschisă pentru a putea pune un costum de miliție ce a fost folosit de plut. Neamțu într‑o misiune ordonată»74.
În al doilea rând, la mijlocul lunii aprilie, ultimele anchete ale lui Băcanu s‑au desfășurat în birourile Direcției Cercetări Penale a IGM, acolo unde era condus de lt.‑maj. Prundea Neculai. Deși primise citația pentru proces în arestul Securității, Băcanu a fost escortat la tribunal, în dimineața de 22 aprilie, de plut.‑maj. Butucaru Vasile din cadrul arestului IGM. Apariția milițianului în uniformă de serviciu făcea parte din legenda că inculpatul era reținut la Miliție și nu la Securitate. Peste două zile (24 aprilie), tot în arestul Securității, lui Petre Mihai Băcanu i s‑a prezentat sentința (6 ani și 6 luni închisoare pentru speculă)75. Ca în toate cazurile instrumentate prin interpuși, dosarele erau ale Securității, doar «finalizarea» formală ținea de Miliție.
Celor șase, fără discriminare, li s‑au aplicat tratamente dure în timpul anchetelor și deținerii în arestul Direcției a VI‑a. Este vorba în primul rând de anchete nocturne, unele dintre ele menționate de gardieni din cauza posibilelor consecințe ce s‑ar fi putut repercuta asupra lor. De exemplu, Elena Gheorghe76 a fost dusă la biroul de anchetă în noaptea de 26‑27 ianuarie, unde a fost interogată de mr. Iordache în intervalul orar 0.05‑2.30. Speriată, probabil, că ancheta nocturnă s‑ar putea repeta, în noaptea următoare doamna Gheorghe a cerut gardianului un somnifer; după ce primise aprobarea ofițerului de serviciu pe unitate, plut. Neamțu i‑a dat o tabletă de Diazepam: «Când i‑am dat pastila și s‑a sculat din pat avea o stare de amețeală (dezechilibru), spunându‑mi că îi este rău». Dimineață i‑a comunicat gardianului că se simțea în continuare «foarte rău» și, pentru că acuza «o stare generală de indispoziție», a fost consultată de medicul și asistentul de la arestul IGM (lt.‑maj. dr. Nițescu Costin și plut. Ciocîrlan Nicolae). După «tratament», Elena Gheorghe și‑a revenit, dar o nouă zi în anchetă a demoralizat‑o, gardianul semnalând că «a avut o stare de spirit agitată și a plâns». Neliniștea în legătură cu ancheta și deținerea în arest au copleșit‑o și în zilele următoare, producându‑i de mai multe ori o vizibilă slăbiciune fizică77.
Presiunea anchetelor putea lua chipuri diferite. De pildă, nemulțumit de rezultatele primelor zile din cercetarea lui Anton Uncu, adjunctul șefului Direcției a VI‑a, col. Morariu Pătru, a ordonat ca din celula nr. 11, acolo unde era încarcerat publicistul, să fie scos «tot cazarmamentul, rămânând cele două paturi goale». Avem de‑a face cu o altă formă a privării de somn, patul de fier fără saltea, cu stinghiile transversale goale, neputând asigura odihna necesară. Pentru Uncu, nopțile de 28‑29 și 30‑31 ianuarie au fost albe78.
Amenințați cu închisoarea pe viață din cauza încadrării faptei lor la infracțiunea de complot, toți arestații în «Cazul „B”»” erau profund deprimați, gardienii menționând în procesele‑verbale de la schimbarea turelor că «au fost agitați» sau au plâns. În timpul zilei erau chemați medicul sau asistentul medical, care le dădeau calmante, iar pe timpul nopții gardienii le împărțeau generos pastile de Rudotel79. Colaboratorii lui Petre Mihai Băcanu au continuat să fie scoși la anchete și după ce Securitatea a luat decizia, la presiunile mass‑mediei internaționale (mobilizată de dr. Zorel Filipescu, tatăl lui Radu Filipescu80), ca problema să fie rezolvată doar prin condamnarea ziaristului, pentru infracțiuni de drept comun. Eliberarea lor din arest s‑a produs abia în 29 aprilie, fiind apoi deportați din București81.
Bătaia, brutalizarea fizică și tortura făceau și ele parte din instrumentarul represiv al anchetatorilor de la Securitate, iar unele metode erau comune cu cele ale Miliției. Trebuie spus că în anii 1970‑1980 Cercetările Penale din cadrul IGM au reprezentat un standard de cruzime și brutalitate în materie, intens folosit ca exemplu de ofițerii din Direcția a VI‑a. O doamnă anchetată de Miliție își amintea: «Arestul IGM din Calea Rahovei era o fabrică de bătaie»82.
În afara memorialisticii, bătaia din timpul anchetelor se probează foarte dificil, dar nu cu totul imposibil. Pentru anul 1989 am descoperit o excepție, pe care o considerăm rezultatul spaimei unui gardian de a nu se petrece o tragedie în timpul serviciului său, de care să fie făcut responsabil. Este vorba despre o persoană anchetată în cazul descoperirii unui manifest în biroul directorului Centrului de Calcul al Centralei de Prelucrarea Lemnului București, Gheorghe Vartolaș. Din cauza unor neînțelegeri, câteva angajate ale Centrului (Elena Bădăluță, Livia Rădescu și Mioara Milom) au scris un manifest, l‑au copiat pe o dischetă pe care, cu complicitatea doamnei de la curățenie (Maria Ghețu), au introdus‑o în biroul directorului, apoi l‑au anunțat pe ofițerul care se ocupa de instituție. Intenția lor a fost să îl îndepărteze pe director din funcție, folosindu‑se de Securitate83. Ofițerii Direcției a VI‑a au investit timp și resurse pentru a cerceta dacă înscenarea avusese sau nu un substrat politic. Din aprilie până în decembrie 1989, au interogat mai multe persoane, unele fiind și reținute, ulterior eliberate și date în urmărire informativă84, apoi rearestate.
Elena Bădăluță, cheia rezolvării cazului, a fost anchetată de mr. Comșa Gheorghe în ziua de 20 aprilie 198985. Ca urmare a șantajului ofițerilor că vor dezvălui altor persoane informații din declarațiile ei, Bădăluță și‑a modificat declarațiile inițiale, motiv pentru care a fost menținută în arest (28‑30 aprilie)86. Eliberată și urmărită, a fost rearestată în ziua de 12 august și interogată intens timp de aproape patru luni.
Plt.‑maj. Neguriță Vasile, care a adus‑o în celulă de la biroul de anchetă în 21 octombrie, a fost impresionat de cum arăta reținuta, cu «pete de sânge pe cap și îmbrăcăminte». Prudent, dar în același timp speriat, gardianul a menționat în procesul‑verbal că sângele ar fi provenit de la o încercare de autopedepsire: «S‑a dat cu capul de colțul mesei la anchetă (sic!)». În celulă, Elena Bădăluță a plâns puternic, vaietele sale tulburând liniștea impusă de regulament. Tot mai speriat, gardianul a apelat la șeful arestului, lt.‑col. Popa Mihai, care a intrat în celulă și i‑a spus «să păstreze liniștea în cameră și în arest»87. Descrierile edulcorate – «s‑a dat cu capul de colțul mesei la anchetă» și «i‑a atras atenția să păstreze liniștea» – sunt dovada unor situații‑limită, pe care gardianul nu și‑a permis să nu le consemneze, în caz contrar riscând să fi fost acuzat că lui i se datorează brutalizarea deținutei.
În arhiva fostei Securități se păstrează două declarații olografe din 21 octombrie. Una dintre ele conține informații deja cunoscute, cu formulări stereotipe (dictate); în schimb, în cea de‑a doua Bădăluță nota: «Jur că spun adevărul tovarășe Comandant, tovarășe anchetator, că am spus și spun adevărul în ceea ce privește comiterea faptei de compromitere a lui Vartolaș»88. Jurămintele se repetă de mai multe ori. «Comandantul» era col. Morariu Pătru (care îi ținea locul col. Vasile), iar anchetatorul era lt.‑col. Pîrvulescu Marin ori cpt. Măgureanu Ilie ori lt.‑maj. Dumitriu Mircea. Expresiile folosite și frazele precipitate, repetitive demonstrează că persoana interogată fusese supusă unor presiuni evidente, fiind nevoită să reconfirme onestitatea celor deja declarate, cel mai probabil pe fondul disperării. Presiunile și pedepsele aplicate Elenei Bădăluță au continuat și în zilele următoare. De exemplu, din ordinul col. Morariu, gardienilor li s‑a interzis să îi aprindă țigările în celulă (din noaptea de 28‑29 octombrie, «până la noi ordine»)89. A fost eliberată abia în 7 decembrie 1989, împreună cu Livia Rădescu, în urma deciziei Securității de a închide cazul90.
Memorialistica este o sursă mai generoasă în ceea ce privește folosirea bătăilor în anchetele Securității. După 1990, Radu Filipescu a povestit despre ancheta din decembrie 1987. Răpit din fața casei de patru bărbați necunoscuți și dus cu un automobil Dacia la sediul Direcției a VI‑a, a fost luat în primire de lt.‑col. Trașcă Ion (ofițerul care îl anchetase și la începutul anilor 1980). Ofițerul nu s‑a mai limitat la amenințări, ci l‑a bătut cu un baston de cauciuc. Pentru a crește presiunea, ofițerul l‑a dus de câteva ori în biroul șefului Direcției, care l‑a amenințat violent. Nervozitatea anchetatorilor fusese alimentată de ordinele primite de la superiori, care, în ședința din 12 decembrie91, discutaseră despre interviurile «foarte denigratoare» acordate de Doina Cornea92, Mariana Celac și Radu Filipescu televiziunii franceze. Eliberarea lui Filipescu s‑a datorat atât reacțiilor internaționale (tatăl său reușise să anunțe arestarea sa), cât și trecerii «termenului de siguranță» impus de conducerea MI în acțiunea „Progres‑87”93.
La rândul său, într‑un interviu acordat în 2001, Dumitru Iuga a făcut o comparație între metodele de anchetă din 1983 («În ciuda presiunilor psihice care se exercitau asupra mea, am fost tratat decent. Nu am fost lovit, nu am fost jignit») și cele din decembrie 1989: «De data asta m‑au bătut ca la carte. Excela acest colonel Ionescu94. Îmi lăsasem barbă. Îmi smulgea câte un smoc de barbă, îl arunca jos. Îmi dădea câte o scatoalcă, mă arunca de pe scaun vreo doi metri, că eram firav în comparație cu lopețile de mâini pe care le avea el. [...] Mă ducea jos, mă aducea a doua zi, o luam de la capăt. Şi asta s‑a întâmplat zi de zi până în 17 decembrie»95.
Manifestațiile de stradă ale timișorenilor și intervențiile brutale ale forțelor de represiune nu au produs nicio schimbare în programul zilnic al ofițerilor de cercetare penală ai Securității: au continuat să rețină persoane, să ia interogatorii96 și să își tortureze victimele. La miezul nopții de 19‑20 decembrie, ușa celulei nr. 9 s‑a deschis și gardienii l‑au introdus pe Mircea Popa. Nou‑venitul a povestit despre ceea ce se întâmpla la Timișoara: manifestațiile de stradă și faptul că armata și securitatea trăseseră în oameni. Pentru că Mircea Răceanu și Radu Cocoș au schimbat câteva cuvinte în șoaptă, care nu au putut fi înregistrate de microfoane, ci doar de camerele video, a doua zi dimineață Cocoș a fost scos la anchetă. Înainte de a‑i adresa vreo întrebare, doi ofițeri l‑au torturat: l‑au pus să se urce pe un birou, pe burtă, l‑au descălțat și l‑au bătut la tălpi cu bastoanele. Apoi, nervoși că nu scoseseră nimic de la el privind discuțiile din celulă, l‑au supus unui alt supliciu – așa‑numitele «ultrasunete»: i‑au spus să intre sub măsuța pe care anchetații își scriau declarațiile și l‑au obligat să o înalțe cu capul, rămânând cu genunchii flexați, pe vine, astfel ca picioarele mesei să nu mai atingă podeaua, iar în acest timp cei doi loveau cu bastoanele în placa mesei. Radu Cocoș mărturisea că a simțit «dureri puternice în mușchii gâtului» și că urechile îi țiuiau. Din cauza trepidațiilor produse de bastoane, capul i s‑a crăpat și a curs sânge97.
«Ultrasunetele» erau o metodă de tortură aplicată și de anchetatorii Miliției. Werner Sommerauer, unul dintre muncitorii brașoveni încarcerați în arestul IGM după revolta din 15 noiembrie 1987, o descria în termeni asemănători: «Au niște mese pe care ți le pun în cap și în care lovesc cu niște vergele, iar masa aia coboară în jos (sic!) și nu mai poți să te ții cu mâinile»98.
După ce a fost scos de la «ultrasunete», Radu Cocoș a fost trimis la «manej» – ofițerii i‑au ordonat unui gardian să îl scoată din birou și să îl oblige să urce și să coboare treptele până la etajul 3 al clădirii, de vreo patru ori. Cu tălpile rănite și umflate după bătăile primite, cu capul spart și țiuindu‑i, Radu Cocoș își amintea: «Mă dor oasele și carnea netrebnică din care sunt plămădit»99.
Într‑un interviu din 2001, Marin Iancu a descris în ce a constat pedeapsa din «camera de izolare severă» a arestului IGM, unde a fost trimis după prima anchetă din septembrie 1988: «M‑au spânzurat în formă de cruce pe timpul nopții, cătușe la mâini, legat de pereți cu mâinile și picioarele, între picioare o țeavă cu cătușe la picioare și lanțuri. Şi așa mă țineau până dimineața, iar dimineața mă scoteau și ziceau că fac anchetă»100. Este ceea ce se numea «la bicicletă» tortură descrisă și de Dănuț Iacob (încarcerat în arestul IGM din cauza participării la revolta de la Brașov din noiembrie 1987): «O cameră rece și întunecoasă, pe ai cărei pereți curgea întotdeauna apă. În acea cameră umedă m‑au dezbrăcat la chiloți și m‑au încătușat de o verigă într‑o poziție în care numai vârfurile de la degetele picioarelor mai atingeau pământul. Am stat acolo suficient timp, nu știu, nu pot să‑mi dau seama cât, iar la un moment dat mi‑am pierdut cunoștința»101.
Refuzul sau întârzierea deliberată a tratamentului medical solicitat a fost o altă formulă a torturii în arestul DSS. Cele mai multe probleme medicale ale încarceraților nu erau rezolvate imediat în mod deliberat. Intervenția asistentului medical (felcerul) sau a medicului (cei care asigurau asistența medicală în ambele aresturi erau angajații Direcției Cercetări Penale a IGM) era întârziată cu ore sau zile de ofițerii de Securitate care asigurau permanența. Reținuții preventiv care cereau un consult medical erau mai întâi scoși la anchetă și abia apoi văzuți de personalul de specialitate. Suferința era văzută ca o oportunitate pentru administrarea presiunilor. Între solicitare și consultul propriu‑zis puteau trece și mai multe zile. Instrumentarea vulnerabilității medicale în scopuri represive este evidentă. De exemplu, deși un gardian raportase, în dimineața de 21 septembrie 1987, că în acea noapte, la ora 3, un deținut a acuzat dureri de stomac, fiind «necesar să fie consultat de un medic de specialitate la spital»102, persoana în cauză a fost scoasă la anchetă și interogată de mr. Cotoman Gheorghe în dimineața aceleiași zile timp de mai multe ore. Abia în după‑amiaza de 23 septembrie, din ordinul adjunctului șefului Direcției a VI‑a, col. Morariu, reținutul a fost consultat de asistentul medical, care i‑a dat un tratament. Afecțiunea s‑a dovedit a fi destul de gravă, pentru că pe 25 septembrie a fost escortat la Spitalul Penitenciarului București pentru analize medicale și apoi, în perioada 5‑20 octombrie, a fost internat în acel spital103. Între 23 septembrie și 5 octombrie, în ciuda problemelor de sănătate (a se citi, mai degrabă, «din cauza lor»!), arestatul a fost scos de câteva ori la anchetă.
Un alt arestat preventiv, din același «lot» cu persoana de mai sus, a fost supus unui tratament similar, tot de către mr. Cotoman. Dacă în ziua de 30 septembrie, după ce l‑a consultat plt. Ciocîrlan, i s‑a raportat ofițerului că arestatul trebuie să fie consultat «de medic de specialitate de la spitalul penitenciar», anchetele au continuat nestingherit și în zilele următoare, singurele concesii ale lui Cotoman fiind permisiunea de a primi un pachet cu alimente de la familie și o haină mai groasă. Arestatul a fost escortat la Spitalul Penitenciar Jilava pentru consult medical abia în ziua de 9 octombrie 1987104. Deși povestește despre caz, Cotoman omite să spună ceva despre această «metodă» de anchetă105.
Jocuri și combinații operative
Documentele Direcției a VI‑a rețin anumite jocuri operative care implicau colaborarea strânsă cu alte direcții ale DSS sau cu direcția omoloagă din IGM. Este vorba, pe de o parte, despre reținerea, anchetarea și plasarea în anumite celule a unor persoane, o mobilitate care venea să răspundă unor interese operative. Pe de altă parte, transferul temporar în arestul Securității al unor reținuți din arestul Miliției avea un rol comparabil, și anume obținerea de informații.
În ziua de 28 august 1987, în celula nr. 3, unde se afla Maria Papuc, adusă din arestul IGM, a fost încarcerată Cornelia Marcu, din ordinul col. Morariu106. Nici în acea seară, nici în zilele următoare, gardienii n‑au menționat în vreun document o justificare a prezenței în arest a celei de‑a doua persoane. Urmează o lună de interogatorii, ambele reținute fiind scoase la birourile de anchetă de col. Vasile Gheorghe și de col. Coman Ilie. Pentru a conspira identitatea unei colaborări cu ofițerii, erau scoase la interogatorii toate persoanele dintr‑o «cameră» (și cele urmărite penal, și cele care «ajutau» ancheta). În 24 septembrie, cpt. Iordache i‑a prezentat Mariei Papuc sentința și rechizitoriul107. Era o metodă de a pune presiune suplimentară asupra ei, chiar dacă pedeapsa era de drept comun.
«Camera nr. 3», la fel ca toate celelalte din arestul DSS, era supravegheată 24 de ore din 24 cu tehnică operativă (microfoane). Evidențele TO păstrează informația că «locatarele» celulei erau Maria Papuc și «Cora»108. Au rezultat zeci de pagini de transcrieri ale convorbirilor dintre ele, cele din perioada 28‑31 august 1987 (31 pagini) fiind «distruse de tov. Comandant»109. Maria Papuc a fost transferată înapoi în arestul IGM la 29 septembrie 1987, după eliberarea în aceeași zi a colegei de celulă, «din ordinul conducerii»110.
Cornelia Marcu («Cora»), despre care nu am putut afla mai multe amănunte în arhiva fostei Securități, a fost reținută preventiv timp de o lună, fără documente justificative, fără urme că ar fi fost învinuită de o faptă penală. Putem presupune doar că era implicată în obținerea de informații utile Securității, în schimbul unor avantaje. În noiembrie 1987, Maria Papuc va împărți celula din arestul IGM cu două dintre participantele la revolta de la Brașov– Iuliana Biro și Sofia Postelnicu111.
În ianuarie, februarie și martie 1989, în arestul DSS erau reținute doar câteva persoane pentru infracțiuni contra securității statului. Aparent pentru că erau multe locuri libere, au fost aduse temporar patru persoane din arestul IGM. Acestea erau «numărate» de supraveghetorii din arestul Securității, care menționau că «aparțin de DCP‑IGM»112. Pentru cel puțin trei persoane113 avem suspiciuni rezonabile că erau folosite în jocurile operative ale anchetatorilor Securității: Iordache Nicolae Vichente (care va fi plasat, apoi mutat în celule cu Anton Uncu, Petre Mihai Băcanu și Mihai Creangă)114, Dumitru Ioniță (adus în celula lui Cornel Georgiu în perioada 1‑8 februarie)115 și Rița Teodorescu (adusă și readusă în arestul DSS de două ori și amplasată în celule împreună cu (...), apoi cu Florica Butar116)117.
(...)
Lt.‑col. Popa, jovial: «Ghici, Radule, ce e?»
– «Amnistie», zic eu ironic.
– «Da, revoluție», zice el118. Eliberarea arestaților în 21‑22 decembrie 1989
Ca urmare a revoltei populare din Timișoara, în noaptea de 17‑18 decembrie 1989 gardienii arestului DSS au primit trei pistoale‑mitralieră cu baionete (unul la postul de control și două la camera de serviciu) și muniția aferentă (180 de cartușe calibru 7,62 mm, în șase încărcătoare‑sector)119, ca urmare a creșterii nivelului de alertă în MI prin introducerea Situației nr. 2120.
Cel mai probabil tot în legătură cu ceea ce se petrecea la Timișoara, în ziua de 20 decembrie mr. Iordache Alexandru l‑a interogat pe Marian Bia, după o pauză de mai mult de o lună. Pe un tipizat pus la dispoziție de ofițer, Bia a scris că în manifestele pe care le răspândise «a îndemnat» la «acte de dezordine» și la «încălcarea legilor», fiind conștient că fapta sa «de a instiga publicul la asemenea acțiuni potrivnice legilor și regulilor de conviețuire socială ar fi putut să provoace manifestări grave de dezordine și să producă scandal public»121. Manifestele, care propuneau declanșarea unei greve generale, dar și manifestații împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR, fuseseră trimise în multe localități, inclusiv în Timișoara. În acest context, deși fapta lui Bia avusese loc cu aproape două luni înainte, anchetatorii s‑au grăbit să îi construiască un caz, punând la lucru suspiciunea pregătirii din timp a Revoluției de la Timișoara. Scenariul conspirativ al «revoluției pregătite» își făcea loc în mintea ofițerilor, incapabili să înțeleagă spontaneitatea furiei și a disperării. Este unul din cele mai răspândite toposuri conspirative, cu o lungă și încăpățânată posteritate, întreținut deloc inocent de actorii represiunii.
Pentru a nu afla nimic despre evenimentele din vestul țării, în condițiile în care situația devenea imprevizibilă și la București după mitingul din dimineața de 21 decembrie 1989 organizat în Piața Palatului, șeful arestului Direcției a VI‑a a ordonat ca oficiosul PCR, «Scânteia», să nu mai fie distribuit arestaților. Tot în 21 decembrie, de la ora 7 până la ora 19, au fost escortați la birourile de anchetă 11 arestați122, o precipitare care poate fi pusă în legătură cu presiunea contextului și a conducerii DSS, care cerea ultimativ răspunsuri pentru o stare de dezordine a cărei inflație devenea iminentă.
Într‑un singur dosar am găsit documente din ziua de 21 decembrie. Formulările din «Ordonanța de revocare a măsurii arestării preventive și de punere în libertate a inculpatului Geangu Constantin» și din «Declarația‑angajament» scrisă și semnată de Geangu în aceeași zi sunt deosebite față de tiparul obișnuit123. În primul document, prudent, procurorul militar (col. Ştefănescu Mihai) încerca să se spele pe mâini, invocând «schimbarea temeiurilor» măsurii arestării preventive, acceptând eliberarea propusă de anchetator124. Pe de altă parte, formulările dictate lui Geangu în al doilea document redau adevăratele intenții ale ofițerilor de Securitate. Pe lângă tipicul oricărei «declarații‑angajament», ofițerii au impus câteva fraze suplimentare, pentru a‑l face conștient că va fi supravegheat și va fi la dispoziția Securității: «Îmi iau angajamentul să nu intru în legătură cu cetățeni străini, cu organizații, cercuri sau grupări reacționare din exterior ori cu reprezentanți ai acestora și să evit încercările care s‑ar putea face pentru abordarea mea și angrenarea la activități potrivnice statului român». Vedem aici, destul de clar, scenariul în care DSS a citit Revoluția din decembrie («cercurile reacționare» din străinătate încercau prin interpușii din țară să răstoarne regimul). Urma formularea unui angajament de colaborare: «Mă angajez să colaborez în mod sincer, secret și organizat cu organele de securitate și să le sprijin sistematic, semnalând despre orice persoană care desfășoară vreo activitate împotriva țării noastre și despre orice acțiuni care interesează securitatea statului. Voi păstra cu strictețe secretul acestei colaborări, îndeplinindu‑mi întocmai și la timp sarcinile trasate» și «Mă oblig să mă prezint la orice chemare a organului de cercetare penală sau a altor organe ale Ministerului de Interne, după ce mi s‑a pus în vedere că, în caz de sustragere de la această obligație, se va dispune din nou arestarea mea preventivă»125.
În prima parte a zilei de 21 decembrie, în grabă, gardienii au început să scoată reținuți din celule, pe care ofițerii îi anunțau că vor fi eliberați. Până la ora 16 au fost eliberate patru persoane, în timp ce au fost încarcerate două (Gelu Tudose și Gabriel Stănescu). După o pauză de câteva ore, în acea noapte (orele 22.45‑24.00), «din ordinul conducerii» au fost eliberate alte șapte persoane, făcându‑se diferite mutări în celule. A doua zi dimineață, devreme, au fost încarcerate alte trei persoane, apoi gardienii au notat numele a 24 de persoane eliberate. Au urmat alte șase eliberări în acea zi, fără vreo mențiune documentară, iar Mircea Răceanu a părăsit arestul Direcției a VI‑a în 23 decembrie126.
În ciuda unei zile agitate, printre eliberări, gloanțe, temeri și un viitor care nu se arăta deloc sigur, vajnicii ofițeri și gardieni ai arestului Securității și‑au făcut totuși timp să ardă documente și casete cu înregistrările din celule în «curțile de aer», în butoaie mari, din metal, cenușa ridicându‑se alene spre cer127.
Concluzii
În centrul capitalei, nu departe de Dealul Patriarhiei și în vecinătatea unei grădinițe, în celulele arestului și în birourile de anchetă ale Direcției Cercetări Penale a DSS au fost reținute și/sau interogate zeci de persoane în perioada 1987‑1989. Cu sediu și ofițeri conspirați, cetățenilor acuzați de «infracțiuni împotriva securității statului» li se aducea la cunoștință că se aflau în ancheta poliției politice doar după arestare și sub amenințarea că singura lor șansă era să își recunoască vina.
Desfășurarea cercetărilor avea un caracter cu totul imprevizibil, ofițerii, fără a fi stingheriți de controlul unui procuror și de solicitările/intervențiile unui avocat/apărător, având deplina libertate de a direcționa ancheta înspre propriile scopuri. Răpirile de pe stradă sau din fața locuințelor, bătăile în timpul interogatoriilor, privarea de somn, amenințările și presiunile psihice, pedepsele/restrângerea unor drepturi în arest, supravegherea permanentă prin microfoane, camere video și informatori – toate aceste metode erau folosite intens de angajații Securității în timpul prezenței unui «dușman al poporului» în clădirea Direcției a VI‑a. După finalizarea cercetărilor, numai anumite declarații și probe erau trimise completelor «speciale» de la tribunalele militare, care aveau de încheiat o formalitate: condamnarea la închisoare sau internarea într‑un spital de psihiatrie până la însănătoșire (deci pe termen nelimitat). Fără această complicitate sistemică: anchetatorii penali – procurorii militari – avocații – judecătorii (civili sau militari) –, arhitectura represiunii nu poate fi pe deplin înțeleasă.
Însă după revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, scopul Securității a fost timorarea opozanților și compromiterea lor prin condamnări pentru fapte de drept comun. Se consolida astfel propaganda PCR conform căreia în România socialistă nu existau deținuți politici, iar regimul era susținut de cvasiunanimitatea cetățenilor.
Documentele depozitate în Arhiva CNSAS înlătură și un alt mit – cel al pasivității Securității (dacă nu chiar al pactizării cu manifestanții) după declanșarea Revoluției de la Timișoara, în decembrie 1989. Arestări și interogatorii s‑au desfășurat intens în zilele de 18‑22 decembrie 1989 și doar fuga lui Nicolae Ceaușescu de pe clădirea CC al PCR i‑a determinat pe șefii Direcției a VI‑a să îi elibereze pe cei aflați în arest, însă nu înainte de a le impune să semneze «declarații‑angajament» în scopul unei viitoare colaborări. Sunt dovezi de netăgăduit că Securitatea nu își imagina că timpul ei se sfârșise”.
1 Este vorba despre: informarea conducătorilor organizațiilor socialiste, încredințarea (părinților sau factorilor educaționali) a minorilor pentru supraveghere și educare, pregătirea contrainformativă, influențarea pozitivă, atenționarea, avertizarea, punerea în dezbatere publică (în adunările obștești sau în colectivele de oameni ai muncii), destrămarea anturajului, neacordarea sau retragerea avizului de securitate, amenzi contravenționale, întreruperea dreptului de ședere în țară a străinilor sau declararea lor ca „indezirabili”, începerea urmăririi penale (materializată prin „instituția actelor premergătoare”, care nu presupunea finalizarea cercetării, ci doar realizarea unor prime acte procedurale, pentru a genera temere), sesizarea organelor de miliție sau procuratură. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Documentar, dosar 8712, vol. 1, partea 13, „Instrucțiuni nr. D
– 00190/1987 privind organizarea și desfășurarea activității informativ‑operative a organelor de Securitate”. Liviu Pleșa, „«Metode preventive»” utilizate de Securitate: avertizarea”, în Caietele CNSAS, anul X, nr. 1 (19), 2017, pp. 165‑191.
2 Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri – cadre, obiective și metode, vol. I: 1948‑1967, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 656.
3 ACNSAS, fond Documentar, dosar 7929, vol. 206, ff. 1‑10.
4 Articolul 206 din Codul de Procedură Penală, republicat în Buletinul Oficial, nr. 58 din 26 aprilie 1973.
5 Prima formă a legii a fost publicată în Buletinul Oficial, nr. 132 din 18 noiembrie 1969.
6 ACNSAS, fond MI – Direcția Secretariat-Juridică, dosar 3632, vol. 2, ff. 104-139.
7 Ibidem, dosar 3630, vol. 1, ff. 97‑110.
8 Pentru infracțiunile contra securității statului cercetate de DSS, competența de judecare o aveau doar tribunalele militare. Judecătoriile civile au fost implicate în toate cazurile deturnate operativ de Direcția a VI‑a pe alte infracțiuni decât cele din stricta lor competență, practica fiind larg răspândită și cunoscută în sistem (de exemplu, pedeapsa acordată lui Petre Mihai Băcanu, despre care vom vorbi).
9 ACNSAS, fond Documentar, dosar 7929, vol. 206, f. 3.
10 Ibidem.
11 Ibidem, f. 5.
12 Ibidem.
13 Ibidem, f. 7.
14 De exemplu, la 22 noiembrie 1986, Tudor Postelnicu i‑a trimis lui Emil Bobu (membru al Secretariatului CC al PCR) un document în opt puncte, cu măsuri ce trebuiau aplicate de prim‑secretarul Comitetului Județean de Partid Arad, într‑un caz în care erau implicați mai mulți membri de partid. ACNSAS, fond Corespondență, dosar 368, vol. 1, ff. 30‑32.
15 Vasile Mălureanu, fost maior în cadrul Direcției I (Informații Interne) din DSS, devenit după 1990 general de brigadă (r) al SRI, a redenumit legitimist și manipulator numele fostului angajator cu sintagma „Serviciul Național de Informații”, niciodată folosită de‑a lungul existenței acestei instituții. Scopul noului „botez” era afilierea celui mai important organ represiv al PCR la comunitatea de informații care definește spațiul de acțiune al serviciilor moderne de intelligence. Vasile Mălureanu, „Securitatea ca serviciu național de informații”, în Vitralii – lumini și umbre, anul VI, nr. 24, septembrie‑noiembrie 2015, pp. 69‑80.
16 La Direcția a VI‑a erau încadrați, în a doua jumătate a anilor 1980, 36 de ofițeri, 27 de subofițeri și 9 PMC (Personal Militar Contractual). ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 21, f. 112v. Prin comparație, Direcția a II‑a Contrainformații Economice avea în aceeași perioadă 128 de ofițeri, deci de aproape de patru ori mai mult. ACNSAS, dosar 13421, vol. 4, f. 162v. În teritoriu, diferența era și mai accentuată: în cadrul fiecărui inspectorat județean lucra un singur ofițer de cercetare penală, în vreme ce, de pildă, la Brașov, în a doua jumătate a anilor 1980, Serviciul 2 avea 35 de ofițeri (32 la Securitatea Județeană și trei la Securitatea Municipiului Făgăraș). Ibidem, f. 124.
17 Mircea Răceanu, Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte, ediția a II‑a revăzută și adăugită, prefață de Radu Ioanid, postfață de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, București, 2009, pp. 241‑243, 256‑257, 262‑264; Herma Kennel, Radu Filipescu. Jogging cu Securitatea, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 60, 99.
18 ACNSAS, fond Documentar, dosar 7929, vol. 206, f. 7.
19 Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, dosar 32/P/2014, f. 4 (declarație de martor Crișan Nicu).
20 General de justiție Ion Panaitescu, fost președinte al Tribunalului Militar Teritorial București, în interviul acordat lui Stejărel Olaru și publicat în Jurnalul Național, 16 august 2004, https://jurnalul.ro/stire-special/in-justitia-comunista-era-multa-demagogie-63040.html (accesat la 10.08.2020).
21 Vezi mai jos discuția despre „lotul Băcanu”.
22 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 871, vol. 4, passim.
23 ACNSAS, fond MI– Direcția Secretariat‑Juridică, dosar 3632, vol. 2, f. 107.
24 Direcția a VI‑a avea, conform statutului de organizare, trei servicii. Primul se ocupa cu cercetarea infracțiunilor din domeniile informații interne, contrainformații militare și apărarea secretului de stat; Serviciul 2 cu cercetarea infracțiunilor din domeniile contrainformații în sectoarele economice, contraspionaj și comerț exterior; Serviciul 3 cu tehnica operativă, supravegherea informativă în spațiile de detenție, proceduri (rețineri, percheziții, sechestre, citații, identificări, investigații), organizarea pazei și supravegherii arestaților (inclusiv transferul lor de la și către birourile de cercetare penală), deservire arest. Florian Banu, Liviu Ţăranu (coord.), Securitatea 1948‑1989. Monografie, vol. I, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 227; ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 1, f. 26.
25 Radu Chesaru, Vulturul brâncovenesc, Editura Romfel, București, 1993, p. 28.
26 Herma Kennel, op. cit., p. 51.
27 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 3, f. 2v.
28 Mircea Hodârnău, op. cit., p. 84.
29 Romulus Rusan (ed.), O zi de toamnă, cândva... (15 noiembrie 1987), Fundația Academia Civică, București, 2004, pp. 98‑99.
30 Gheorghe Asavei (George Sava), reținut în arestul DSS în perioada 27 octombrie – 22 decembrie 1989, își amintea: „Ştiau [anchetatorii, n.n.] că, dacă te iau prin surprindere, obosit după 17‑18 ore de nesomn sau cu ochii lipiți atunci când te trezeau pe la 3 sau 4 dimineața, erai cu mult mai vulnerabil în fața lor”, vezi „Criminalul Vasile și WC‑ul cu duș”, https://paginiromanesti.ca/2010/05/28/criminalul‑vasile‑si-wc‑ul‑cu‑dus/ (accesat la 10.08.2020).
31 De exemplu, mr. Cotoman Gheorghe i‑a dat lui Mircea Răceanu volumul lui Eduardo Galeano, Memoria focului, traducere de Alexandru Ciolan, Editura Politică, București, 1988. ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 3, f. 85v.
32 Herma Kennel, op. cit., p. 31.
33 Constantin Geangu, „De unul singur”, în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet, vol. 10: Anii 1973‑1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, București, 2003, p. 137.
34 ACNSAS, fond MI– Direcția Secretariat‑Juridică, dosar 3632, vol. 2, f. 106.
35 Art. 39 din Legea nr. 23/1969, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1396 (accesat la 10.08.2020).
36 ACNSAS, fond MI-Direcția Secretariat‑Juridică, dosar 3632, vol. 2, f. 108.
37 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 4040, vol. 2, passim și vol. 3, passim.
38 Activitatea Contrainformațiilor Militare din cadrul DSS în locurile de deținere viza deopotrivă cadrele Direcției Generale a Penitenciarelor și deținuții. Recrutarea lor se făcea în penitenciar în scopul cunoașterii stării de spirit a deținuților, prevenirii sustragerii de la regimul executării pedepsei, obținerii informațiilor privind încălcarea regimului de deținere și pentru descoperirea unor infracțiuni cu autori încă neidentificați. ACNSAS, fond MI– Direcția Secretariat‑Juridică, dosar 3630, vol. 1, f. 98.
39 Intervenția col. Nedelcu Ştefan, șeful Serviciului 3, la bilanțul Direcției a VI‑a din 1986. ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 24, f. 209.
40 Instituția actelor premergătoare a reprezentat o măsură cu caracter „preventiv”. Ea presupunea doar aplicarea unor măsuri de natură procedurală, înainte de a declanșa efectiv cercetarea penală. Citările și aducerile la sediul Direcției, cercetarea în stare de arest, perchezițiile, avertizările și atenționările constituiau mijloacele preliminare constituirii unui dosar penal. Uneori măsurile se luau și sub acoperirea altor organe, de pildă, cele ale Procuraturii sau Miliției, care puteau întocmi citări, audieri și primele documente ale unui viitor dosar de cercetare penală.
41 Unul dintre muncitorii care au participat la revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987, G.B., a fost internat, la 8 noiembrie 1989, într‑un spital de psihiatrie, „în întâmpinarea” Congresului al XIV‑lea al PCR. Într‑o adresă a Securității Teleorman către Direcția a II‑a se raporta: „Este internat, din ordinul conducerii IGM, la spitalul Poroschina, județul Teleorman, unde i se administrează tratament de specialitate [s.n.] și va rămâne până după terminarea lucrărilor Congresului”. ACNSAS, fond Informativ, dosar 195770, vol. 2, ff. 25‑26.
42 De exemplu, pentru Acțiunea „Gloria‑87” (Conferința Națională a PCR din 14‑16 decembrie 1987) se prevedeau „măsuri de control și de prevenire” asupra „elementelor cunoscute sau suspecte că intenționează să inițieze acte de dezordine, să redacteze ori difuzeze înscrisuri cu conținut necorespunzător sau să creeze stări de spirit negative. […] Toate elementele care, din diferite motive, sunt pretabile a săvârși acțiuni necorespunzătoare vor fi localizate și date în răspunderi nominale”. ACNSAS, fond Documentar, dosar 10758, vol. 13, ff. 1v, 2.
43 Cunoscutul opozant Vasile Paraschiv a fost răpit de trei ori de ofițeri de Securitate, maltratat, anchetat și, în final, obligat să semneze un angajament de colaborare. Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, ediție îngrijită, studiu, note și selecția documentelor de Oana Ionel și Dragoș Marcu, postfață de Marius Oprea, Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 81‑116. (…)
44 ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 24, ff. 3, 8.
45 George Antoniu, Marin Popa, Ştefan Daneș, op. cit., p. 415.
46 Conferința Națională a PCR din decembrie 1977 a adoptat un document intitulat „Cu privire la perfecționarea conducerii tuturor sectoarelor de activitate, a legislației Republicii Socialiste România, a activității organelor de justiție și ale Ministerului de Interne, precum și măsuri privind dezvoltarea democrației socialiste”, în care se preciza: „Odată cu succesele remarcabile în dezvoltarea economico‑socială a patriei, s‑a îngustat baza socială care generează fapte potrivnice ordinii de drept, s‑a creat un cadru nou de afirmare și respectare a legalității. A scăzut numărul infracțiunilor, modificându‑se înseși natura și caracterul lor, s‑au redus considerabil, practic au dispărut, infracțiunile cu caracter politic împotriva orânduirii sociale și de stat din țara noastră. Ca o consecință a acestor realități, în statul nostru nu mai există deținuți politici [s.n.]”. Conferința Națională a Partidului Comunist Român, 7‑9 decembrie 1977, Editura Politică, București, 1978, p. 449.
47 „Cuvântare la mitingul din Piața Universității din București, cu prilejul inaugurării noului an universitar – 1 octombrie 1968”, în Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole. Ianuarie 1968 – martie 1969, Editura Politică, București, 1969, p. 542.
48 ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 23, f. 21v.
49 Ibidem, vol. 24, f. 75v.
50 Vezi Manuela Marin, „Ascultând Radio Europa Liberă în România lui Nicolae Ceaușescu”, în Luciana M. Jinga, Ştefan Bosomitu (coord.), Între transformare și adaptare. Aspecte ale cotidianului în regimul comunist din România. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, vol. VIII, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 209‑230.
51 ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 24, f. 4.
52 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 1, f. 79v.
53 Ibidem, f. 106.
54 Ibidem, f. 96v.
55 Prima mențiune a hranei aduse de la Direcția a III‑a este din 11 martie 1989: „La masa de prânz i s‑a adus de tov. lt.‑maj. Fătu din Dir. a III‑a ciorbă, friptură cu cartofi prăjiți, salată cu castraveți, 3 chifle și 2 clătite, care i‑au fost date în cameră de șeful de schimb în prezența subofițerului din post”. Pentru cină și micul dejun primea hrană rece (cașcaval și mușchi țigănesc), iar pentru zilele de duminică hrana era adusă de sâmbătă, depozitată în frigiderul amplasat în cabinetul medical, iar a doua zi încălzită de gardieni și dată în celulă. Ibidem, ff. 127v, 129 etc.
56 Ibidem, vol. 3, f. 68v. Este posibil ca Georgiu să fi fost folosit în jocurile operative, cu o „legendă” pusă la punct de anchetatorii Securității: susținea că era din Timișoara, că plecase clandestin în Grecia, de unde se întorsese pentru a‑și lua familia și că fusese condamnat pentru tentativă de trecere a frontierei. Vezi Mircea Răceanu, op. cit., pp. 306‑307, 447‑453, 463‑464. Răceanu îl numea „Cornel Georgescu”.
57 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 3, f. 195; Ibidem, vol. 4, ff. 2, 8, 14‑16v.
58 Ibidem, f. 17.
59 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 872, vol. 9, f. 78; fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 4, f. 19.
60 Anchetatorul (lt.‑col. Pîrvulescu sau cpt. Măgureanu) către Livia Rădescu în ziua de 3 noiembrie 1989. ACNSAS, fond Penal, dosar 58604, vol. 5, f. 56.
61 Ancheta participanților la revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 va face obiectul unui studiu separat.
62 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 368, vol. 1, f. 281.
63 ACNSAS, fond Documentar, dosar 8852, vol. 23, f. 20v; Gheorghe Cotoman, Dosarele Securității. Dezvăluirile unui anchetator de la Direcția VI a DSS, Editura Obiectiv ’99, Craiova, f. a., p. 57. În toate planurile de muncă și în bilanțurile anuale ale Direcției a VI‑a se întâlnesc formulări precum „realizarea unor anchete aprofundate, perseverente și multilaterale, în scopul documentării temeinice a tuturor cauzelor instrumentate și al obținerii unui volum cât mai mare de date și informații cu valoare operativă” („Planul de muncă al Direcției pe trimestrul IV/1989”, ibidem, vol. 24, f. 266v).
64 Radu Chesaru, op. cit., pp. 22‑23. Evoluția publică postdecembristă a lui Chesaru este emblematică pentru natura amestecată, cu multiple straturi și origini diferite, a anticomunismului autohton. În aprilie 1995, Chesaru și‑a înregistrat oficial asociația „Vulturul Brâncovenesc”, neavând nicio problemă în a afișa la sediul acesteia portretul liderului fascist român Corneliu Zelea Codreanu și nici în a‑și defini organizația pe care o conducea drept una de extremă dreaptă. În 1996, Chesaru a participat la alegerile locale din București sub sigla Partidului Național Ţărănesc Creștin și Democrat. Xenofobia, filiațiile ortodoxiste și conivența cu un SRI care își punea la lucru atunci arsenalul de manipulări naționaliste ale angoaselor unei societăți abia ieșite din comunism pun într‑o lumină diferită motivațiile rezistenței lui. Vezi în acest sens articolul lui Michael Shafir, „Radical Politics In East‑Central Europe Part X: The Romanian Radical Return And «Mainstream Politics» (A)”, în East European Perspectives, 21 martie 2001, https://www.rferl.org/a/1342526.html (accesat la 10.08.2020).
65 ACNSAS, fond MI – Direcția Secretariat‑Juridică, dosar 3632, vol. 2, f. 116.
66 Vezi mai jos.
67 În octombrie și noiembrie 1989, Marian Bia a trimis prin poștă sau a distribuit în locuri publice, în diverse localități, câteva sute de manifeste. El propunea declanșarea unor greve generale și manifestații pașnice în centrele orașelor mari, în ziua de 7 noiembrie. În felul acesta, s‑ar fi exprimat „un vot deschis și pașnic, să spunem NU minciunii, incompetenței, tiraniei, adică un NU pt. Ceaușescu”; autoritățile erau rugate ca la viitorul Congres al PCR să aleagă „un om de încredere în fruntea țării”, iar „securiștii și oamenii ordinii publice” erau îndemnați să nu apere un „tiran al poporului”, ci „interesele poporului”. ACNSAS, fond Penal, dosar 58608, vol. 1, ff. 30, 65.
68 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 871, vol. 4, f. 131.
69 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 3, f. 163v. Declarația scrisă de Bia la 5 noiembrie, îndosariată, are doar trei pagini. ACNSAS, fond Penal, dosar 58608, vol. 1, ff. 17‑18.
70 Fapta există când persoana nu are posibilitatea de a se opune, de a‑și manifesta voința, de a se apăra, fiind incriminată inclusiv de Codul Penal din 1968, valabil în perioada de referință. George Antoniu, Marin Popa, Ştefan Daneș, op. cit., pp. 206‑207, 423 – art. 189, alin. 1 al Codului Penal.
71 La încarcerare se completa un tipizat cu antetul MI– UM 0676 București, intitulat „Notă de primire în arest”. Pe lângă datele de identificare ale persoanei, era trecut numărul „camerei” în care urma să fie introdusă, documentul care justifica reținerea, „numele se înlocuiește cu indicativul...” și infracțiunea. Documentul era semnat de „organul de cercetare penală”. De exemplu, ACNSAS, fond Penal, dosar 58604, vol. 7, f. 12.
72 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2105, vol. 5, f. 184v.
73 Ibidem, ff. 194v, 195v‑198v; dosar 2104, vol. 1, ff. 2‑8.
74 Ibidem, f. 125v. În ziua de 31 ianuarie, „din ordinul conducerii”, plut.‑maj. Pădureț Gheorghe a fost trimis acasă la mama Elenei Gheorghe, de unde a adus „un pachet cu schimburi de lenjerie și obiecte de toaletă”; în 13 februarie, „din ordinul tov. lt.‑col. Popa Mihai”, plut. Rușățeanu Stelian a mers la familia lui Anton Uncu „pentru a ridica un pachet cu obiecte de îmbrăcăminte”; în aceeași zi, „din ordinul tov. col. Morariu Pătru”, Rușățeanu a adus și de la familia lui Mihai Creangă un pachet cu alimente. Ibidem, ff. 77v, 93, 94.
75 Ibidem, ff. 167v, 175, 180v, 182v, 189.
76 A fost introdusă în arest în seara de 25 ianuarie, la ora 21.15, după ce în aceeași zi fusese anchetată în două rânduri de mr. Iordache Alexandru: orele 8.30‑12.50 și 13.20, până la introducerea în arest. ACNSAS, fond Corespondență, dosar 871, vol. 4, f. 57v.
77 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 1, ff. 70, 71v, 73‑74, 87.
78 Ibidem, ff. 74, 77. Aceeași pedeapsă li s‑a administrat, în noiembrie 1989, lui Dragoș Viașu și Ion Geangu, „colegi” în celula nr. 7, din cauza discuțiilor dintre ei, interceptate de microfoane. Pe lângă noaptea nedormită, șeful arestului a ordonat ca a doua zi Geangu să fie mutat în altă celulă, pentru „destrămarea anturajului”. Ibidem, vol. 3, ff. 180v‑181.
79 De exemplu, în ziua de 11 martie, după ancheta care s‑a încheiat la ora 12.20, Al. Chivoiu „a avut o stare agitată, a plâns”. Gardianul a chemat medicul de la IGM, care l‑a consultat și i‑a dat calmante. După 10 zile (timp în care a fost scos intens la anchetă), Al. Chivoiu „a avut o stare de neliniște și agitație, a plâns și a cerut să fie scos de către anchetator”. Cpt. Dumitru Ioan l‑a anchetat, „după care s‑a întors tot agitat și a plâns. La masa de seară nu a mâncat, i s‑a dat o cană cu ceai și un Rudotel și s‑a mai liniștit”. Ibidem, vol. 1, ff. 128, 130v, 137v.
80 Herma Kennel, op. cit., pp. 302‑309; Mihai Creangă, op. cit., p. 129.
81 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 1, f. 88v.
82 Mărturia Elenei Ciubotaru din 5 iulie 2001 în procesul asasinării lui Gheorghe Ursu. „Cazul Ursu”, http://gh‑ursu.ong.ro/declaratii_martori.html (accesat la 10.08.2020).
83 ACNSAS, fond Penal, dosar 58604, vol. 1‑9, passim.
84 La Centrul de Calcul s‑au instalat microfoane, notele de transcriere fiind trimise anchetatorilor, care le studiau și scriau comentarii pe marginea filelor. ACNSAS, fond Informativ, dosar 543409, vol. 3, passim.
85 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 871, vol. 4, f. 77v.
86 ACNSAS, fond Informativ, dosar 543409, vol. 3, f. 9 (interceptarea unor convorbiri între Elena Bădăluță și Gh. Vartolaș, la serviciu, în timpul desfășurării anchetei).
87 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 3, f. 148v.
88 ACNSAS, fond Penal, dosar 58604, vol. 2, f. 247.
89 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 3, f. 156.
90 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 872, vol. 9, ff. 12, 71. În dimineața de 31 octombrie, Livia Rădescu s‑a prezentat la punctul de control al Direcției a VI‑a și a solicitat să stea de vorbă cu un anchetator. Considerând că mai are multe de spus, lt.‑col. Pîrvulescu a decis să o rețină în arest. În timpul interogatoriilor, prelungite inclusiv noaptea, a fost amenințată în nenumărate rânduri de anchetatori (col. Morariu, lt.‑col. Pîrvulescu, cpt. Măgureanu). Deși plângea în hohote sau acuza probleme medicale, ofițerii continuau să o amenințe (inclusiv că familia sa va avea de suferit) și să o șantajeze că nu îi vor permite să fumeze sau să primească haine de schimb. ACNSAS, fond Corespondență, dosar 871, vol. 4, f. 129v; fond Penal, dosar 58604, vol. 5, ff. 1‑62.
91 ACNSAS, fond Documentar, dosar 13906, vol. 3, f. 93.
92 Doina Cornea și fiul său, Leontin Iuhas, au fost reținuți de Securitatea Cluj în perioada 19 noiembrie– 24 decembrie 1987, în urma solidarizării lor cu revolta muncitorilor de la Brașov, prin distribuirea unor manifeste în mai multe locuri din oraș. În urma protestelor internaționale, cei doi au fost eliberați, fără a fi scoși de sub urmărire penală. ACNSAS, fond Penal, dosar 14, vol. 3, f. 18. Urmărirea lor informativă a continuat până în decembrie 1989.
93 Mărturia lui Radu Filipescu la Herma Kennel, op. cit., pp. 243‑263.
94 Nume de cod al unui anchetator din Direcția a VI‑a a DSS (posibil col. Carașcă, lt.‑col. Trașcă sau lt.‑col. Marinescu).
95 Borbély Ernő, op. cit., pp. 291, 297.
96 Gardienii semnalau și interogatoriile nocturne: câte două persoane au fost conduse la anchetă în nopțile de 19‑20 și 20‑21 decembrie (ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 4, ff. 14, 15).
97 Mircea Hodârnău, op. cit., pp. 85‑87. Mircea Răceanu a povestit episodul torturării lui Radu Cocoș, susținând că unul dintre ofițeri era lt.‑col. Carașcă Gheorghe. Mircea Răceanu, op. cit., p. 461.
98 ACNSAS, fond Informativ, dosar 3533, vol. 2, f. 63.
99 Mircea Hodârnău, op. cit., p. 87.
100 Borbély Ernő, op. cit., p. 254.
101 Marius Oprea (coord.), Flori Bălănescu, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 154.
102 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2105, vol. 1, f. 28.
103 Ibidem, ff. 33, 36, 53, 77v.
104 Ibidem, ff. 44v, 48v, 50, 60.
105 Gheorghe Cotoman, op. cit., pp. 54‑57.
106 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2105, vol. 4, f. 189.
107 Ibidem, vol. 1, f. 34v.
108 ACNSAS, fond Corespondență, dosar 4040, vol. 3, f. 16.
109 Ibidem, vol. 2, f. 63v.
110 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2105, vol. 1, ff. 34v, 42v.
111 Marius Oprea (coord.), Flori Bălănescu, Stejărel Olaru, op. cit., pp. 391, 393.
112 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 1, f. 80.
113 A patra era Hugo Weinstein, fost reprezentant al firmei Kimika‑Liechtenstein, adus din arestul IGM în perioada 25 ianuarie – 1 februarie. În iulie 1988, Hugo Weinstein fusese condamnat la 18 ani de închisoare, acuzat (împreună cu câțiva cetățeni români) de încheierea unui contract ilegal privind depozitarea unor mari cantități de deșeuri toxice aduse din Occident, în portul liber Sulina. Ibidem, ff. 69v, 78v; Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 735‑736.
114 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 1, passim. Mihai Creangă își bănuia colegul de celulă că ar fi fost informator – în jargonul detenției, „sifon”. Mihai Creangă, op. cit., pp. 127‑128.
115 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 1, ff. 78v, 87.
116 În perioada 15 mai – 22 iunie, Florica Butar a fost adusă de la Penitenciarul Jilava și încarcerată în celula nr. 6. Amplasarea în celulă fusese pregătită prin transferarea temporară din arestul IGM a Riței Teodorescu, plasată în aceeași celulă cu numai 30 de minute înainte. La terminarea misiunii, după o discuție cu lt.‑col. Popa Mihai, în ziua de 25 mai Rița Teodorescu a fost dusă înapoi în arestul Miliției, „din ordinul conducerii arestului”. Ibidem, vol. 3, ff. 9, 17v, 43v.
117 Ibidem, ff. 9, 113.
118 Radu Chesaru, op. cit., p. 38.
119 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 4, f. 11.
120 Situația nr. 2 era reglementată de Ordinul MI nr. 0230 din 15 mai 1973. Aceasta presupunea asigurarea permanenței în unitate în afara orelor de program, prin rotație, de către cadrele colectivului de conducere. În situații speciale trebuiau să fie prezente și „cadre competente numite de comandanți”. Serviciul de zi trebuia întărit cu 2‑3 ofițeri. Permanența la domiciliu se asigura cu un număr necesar de cadre, oricând mobilizabile telefonic. Totodată, la reședința inspectoratelor MI se constituiau grupe operative, al căror scop era analiza informațiilor și luarea deciziilor. ACNSAS, fond Documentar, dosar 7929, vol. 49, ff. 7‑8.
121 ACNSAS, fond Penal, dosar 58608, vol. 1, ff. 19‑19v.
122 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 4, f. 16.
123 Pe lângă acestea, s‑au îndosariat și „dovezile” de restituire a obiectelor confiscate de la domiciliul familiei Geangu și de la serviciul Adrianei Geangu. ACNSAS, fond Penal, dosar 59516, vol. 1, ff. 12, 16‑17.
124 Ibidem, f. 6.
125 Ibidem, ff. 79‑80. Vezi și Constantin Geangu, op. cit., pp. 133‑143. Radu Chesaru a povestit că unii dintre prietenii săi au fost obligați și ei să semneze „declarații‑angajament” cu conținut similar, în schimbul eliberării. Radu Chesaru, op. cit., pp. 43‑44.
126 ACNSAS, fond Neoperativ, dosar 2104, vol. 4, ff. 16‑19.
127 Radu Chesaru, op. cit., p. 44; Mircea Răceanu, op. cit., p. 470.
20 mai 1980. Regulamentul nr. D/00134 din 20 mai 1980 privind organizarea și funcționarea Direcției a VI-a Cercetări Penale
Dinamica personalului Direcției Cercetări Penale pentru anul 1989 (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13414, vol. 180)
Fotografii ofițeri – Comanda unității
Fotografii ofițeri – Serviciul I cercetarea infracțiunilor din domeniile informații interne, contrainformații militare și apărarea secretului de stat
Fotografii ofițeri – Serviciul II cercetarea infracțiunilor din domeniile contrainformații în sectorele economice, contraspionaj și comerț exterior
Fotografii ofițeri chemați din rezervă în anul 1989 pentru a suplimenta numărul de anchetatori
