Acțiunea „Badea” („B”, „B II”)

Știam că Ceaușescu se sperie mai mult de cuvinte decât de bombe.

— Petre Mihai Băcanu

Începând din vara lui 1988, dar ceva mai conturat din toamna aceluiași an, Petre Mihai Băcanu, ziarist la „România liberă”, s-a gândit și a discutat cu colegul de redacție și prietenul lui, Anton Uncu, despre posibilitatea editării clandestine a unui ziar liber. Băcanu își dorea ca articolele să fie scrise de ziariști profesioniști, să fie tipărit, pe cât posibil, în condiții similare unui jurnal public și să-i asigure o difuzare cât mai extinsă. Astfel, cercul contributorilor s-a lărgit la un fost coleg ziarist la „România liberă”, Mihai Creangă, care lucra atunci la „România pitorească”, și la Ștefan Niculescu-Maier, un programator cu experiență jurnalistică. „Redacția” improvizată a fost stabilită la locuința Elenei Gheorghe, o prietenă apropiată a lui Băcanu.

Ideea manufacturării unui ziar clandestin i-a aparținut lui Băcanu, pe fondul efervescenței opoziționiste din Uniunea Sovietică, a rolului samizdat-ului, plasat la granița dintre tolerat și legal, dar influent și cu o subversivitate acceptată. Contextul era alimentat și de dezastrul presei autohtone, în care cele două instituții, a „știrii” și „reportajului”, fuseseră înlocuite de ceea ce Băcanu numea „cărămizi”, articole de fond propagandistice, interminabile, mobilate cu lozinci ale „șefului” (Nicolae Ceaușescu), texte care capturaseră cotidianul „România liberă” și goliseră de sens meseria de ziarist.

Presa activă, ofensivă, care putea să critice, chiar în medii și cu mijloace controlate, dispăruse.

Din martie 1974, odată cu adoptarea Legii Presei, statutul jurnalistului în România socialistă se ideologizase agresiv. Condiția ziaristului nu presupunea nici autonomia editorială, nici independența politică. Asimilați activiștilor de partid, jurnaliștii erau considerați lucrători în câmpul propagandei („presa își desfășoară activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român, slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale națiunii socialiste”). Recuzarea acestei apartenențe și contestarea supremației partidului au fost asimilate de toate autoritățile comuniste implicate în caz (redacții, adunări ale oamenilor muncii, PCR și Securitate) unui act de trădare.

Noutatea întreprinderii a constat în tipărirea ziarului, pe care grupul a hotărât să-l numească „România”, cu ajutorul unei tiparnițe realizate artizanal, după un proiect desenat de Băcanu, și organizarea difuzării acestuia. Tipărirea și difuzarea au fost, semnificativ, elementele cheie ale viitoarei acuzări organizate de Direcția Cercetări Penale a Securității, urmând „elementele constitutive” ale infracțiunii de „propagandă împotriva orînduirii socialiste” (art. 166, al. 2 din Codul penal). Difuzarea a fost legată de speranța unei potențiale solidarizări. „România” era definit ca „organ al Alianței «R», pentru restructurare, reconstrucție și redeșteptare”. Băcanu a fost singurul din grup care s-a ocupat de proiectul difuzării ziarului și – corelativ – de proiecția unei „rezistențe”. Ce se poate spune astăzi este că „rețeaua” ziarului clandestin „România” a fost una relativ restrânsă, cu puține persoane implicate direct. Realist și prudent, Băcanu proiectase doar posibilitățile difuzării, fără să anticipeze și alte dimensiuni ale revoltei, sperând că ziarul va trezi energiile protestatare ale unei națiuni aflată în „letargie”. În afara celor două coordonate mai sus amintite (tipărirea și difuzarea), conținutul articolelor a constituit o problemă importantă pentru poliția politică. Apariția unui focar de revoltă în rândul activiștilor de partid, care lucrau în câmpul propagandei, era intolerabilă.

Ziarul „România” conținea un articol programatic – „Ce vrem noi”, scris de Băcanu, articolul lui Uncu – „Am crezut” și cel al lui Creangă – „Am ales România”. Din prudență, nici unul nu a fost asumat prin semnătură. Toate textele erau virulent anti-ceaușiste și antiguvernamentale, fără să fie anticomuniste în sens strict. De altfel, autorii nu-și propuneau schimbarea sistemului comunist („orînduirea socialistă”), ci profunda ei restructurare, schimbarea șefului statului și reforme guvernamentale substanțiale. Modelul gorbaciovist era singurul model reformist identificabil, sub presiunea căruia se aflau nu doar guvernele satelit ale URSS, ci și societăților tuturor regimurilor comuniste europene. Realitatea samizdat-ului sovietic, care ajunsese să fie considerată o veritabilă presă secundară, alternativă la mass-media de stat, a constituit un autentic model aspirațional pentru ziariștii români. Demersul pleca de la jurnaliști cu o consistentă experiență de teren, în agricultură, industrie, economie, cultură și cercetarea științifică românească, exasperați de înlocuirea jurnalismului cu o vastă butaforie propagandistică, de cenzură, însoțită de un extravagant cult al personalității, dispariția instituției știrii, ca instanță neutră de informare publică, alături de acumularea informațiilor din țară (prin reportaje sau scrisori primite la redacții) legate de eșecul economic și degradarea șocantă a condițiilor sociale și de trai ale populației. „În toată presa noastră de azi nu mai răzbate nici măcar umbra unei opinii”, scria Creangă în „Am ales România”. Articolele erau extrem de dure, polemice și anticeaușiste. Ceaușescu „veghează cu slugi și câini de pază tăcerea și răbdarea noastră”, un „tiran, obtuz, conservator”, care „a făcut din minciună politică de stat și din cultul personalității, religie. Partidul e el, statul tot el, armata – el”, scria Uncu în „Am crezut”. Textul programatic („Ce vrem noi”) puncta dezideratele grupului: „este nevoie de o confruntare de opinii, de libertate în discuții, pluralism autentic de idei, dialog constructiv”, „Alianța «R»” intenționând să fie „o tribună a ideilor”, a „oamenilor acestei țări care-și doresc o viață demnă”.

Ideologic, cei trei jurnaliști fondatori rămâneau în limitele gorbaciovismului, a reformelor socialismului inițiate din 1985 în URSS, perestroika, glasnost și uskorenie (accelerare), criticându-l dur pe Nicolae Ceaușescu și politicile guvernului comunist, dar nepunând în discuție fundamentele socialismului, ceea ce era firesc și previzibil pentru opoziția intra-sistemică (născută și crescută în socialism). „Scopul organizației era exprimat prin termenii de restructurare, reconstrucție și redeșteptare, cu sensul de a incita populația să acționeze și cum scrie în conținutul textului fițuicii [termen impus lui Băcanu de coregrafia anchetei, pentru a contura deriziv statutul ziarului, n.m. M.D.], pentru schimbarea conducerii superioare de partid și de stat și a unor aspecte ale politicii interne și externe ale statului nostru, fără a schimba esența socialistă a statului nostru”, scria Băcanu în anchetă (5 februarie 1989). Cum, însă, figura președintelui României Socialiste însuma și rezuma statul, „orînduirea” și întregul ecosistem comunist, înlăturarea acestuia putea însemna, foarte bine, prăbușirea regimului politic. Asta explică de ce poliția politică a înțeles imediat potențialul destabilizator al acțiunii, alegând să construiască un caz politic.

Securitatea a aflat de proiectul celor șase în 16 ianuarie 1989 de la doctorul Traian Gherghescu, „persoana de sprijin T.G.” a Securității, medic la Uzina de Automobile Pitești, căruia Băcanu, cu o zi înainte, îi relatase despre proiect și-i propusese să-l ajute în distribuirea ziarului în județele Argeș și Vâlcea. Gherghescu avea deja o lungă istorie infracțională pe dreptul comun, fiind condamnat în mai multe rânduri pentru speculă, întrerupere ilegală de sarcină, luare de mită, devenind, astfel, un personaj șantajabil pentru Securitate. Poliția politică îl folosea ca „persoană de sprijin” în cadrul Uzinelor de Automobile Pitești, un obiectiv industrial cheie. Astfel, cu stricta organizare a Securității, medicul Gherghescu s-a întâlnit cu Băcanu în 18 și 24 ianuarie 1989 pentru a încerca să obțină mai multe informații compromițătoare, care să garanteze arestarea și ulterioara punere sub acuzare. Cele două întâlniri au fost monitorizate cu tehnică operativă de filajul Securității: fotografiate, filmate, înregistrate audio, protagoniștii fiind permanent urmăriți. Este unul din multele cazuri în istoria represiunii comuniste în care se poate vedea rolul decisiv al informatorilor, descoperirea și arestarea grupului Băcanu fiind determinate de informația furnizată de „persoana de sprijin T.G.”. Securitatea nu avea nici un fel de date anterioare despre intențiile grupului. Începând din 16 ianuarie, toți cei despre care Securitatea a aflat că sunt implicați au fost urmăriți prin filaj. Băcanu a realizat, încă din perioada anchetelor, cine trădase. Colonelul Burloi Gheorghe, ofițerul care l-a anchetat pe Băcanu, comisese într-un interogatoriu o eroare operativă elementară: l-a întrebat cine anume din grup afirmase că, imediat după apariția primelor suspiciuni că sunt filați și ar exista riscul să fie prinși, „se vor da două săptămâni la fund, după care își vor continua activitatea”? Ziaristul a realizat imediat de la cine anume știa Burloi. El îi spusese asta doar doctorului Gherghescu.

Toți cei șase au fost arestați de Securitate, primul fiind Băcanu, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1989, Uncu și Elena Gheorghe în 25 ianuarie, Niculescu-Maier și Chivoiu în 26 ianuarie și Creangă în 27 ianuarie. Cu excepția lui Băcanu, toți au stat închiși în celulele Securității până în 29 aprilie 1989. Băcanu a fost închis continuu între 25 ianuarie și 22 decembrie 1989, fiind eliberat de Revoluția română, adunând 332 de zile (195 de zile în Arestul Securității din Calea Rahovei nr. 39, 137 în penitenciarul Jilava).

Interogatoriile luate celor șase arestați ai „lotului Băcanu” au avut o dinamică aparte, explicată, pe de o parte, de statutul de „ziariști profesioniști”, mai exact de activiști în câmpul propagandei, pe de altă parte, de ambițiile „profesionale” ale Securității. Dacă în ceea ce privește prima motivație a reacției represive, lucrurile sunt clare, ziariștii trebuind să plătească insolența trădării menirii lor în statul comunist, în ceea ce privește a doua cauză, sunt necesare explicații suplimentare. Prima încadrare penală stabilită pentru cei șase reținuți a fost articolul 166, aliniatul 2 Cod penal („propagandă împotriva orînduirii socialiste”, pedepsită cu închisoarea de la 5 la 15 ani). Ulterior, în primele două săptămâni ale lunii martie 1989, Securitatea a decis schimbarea acesteia în infracțiunea de „complot” (art. 167 Cod penal), infracțiune prevăzută cu pedeapsa cu moartea sau închisoare de la 15 la 20 de ani. Scopul Securității a fost să demonstreze existența unui „complot” pus la cale de KGB, prin agentura sovietică din RSR, reprezentată, în acest caz, de corespondentul ziarului „Izvestia” la București, Viktor Volodin. Între planificare și realitate s-a interpus, însă, absența oricăror probe veridice. Ofițerii Direcției a VI-a, în ciuda multiplelor presiuni aplicate victimelor, n-au reușit să demonstreze nici o legătură operațională pregătitoare între corespondentul sovietic și grupul Băcanu. Securitatea, deși pretindea că-l avusese în supraveghere pe Volodin, n-a putut aduce în cercetarea penală nici o informație despre pretinsele legături dintre acesta și membrii grupului Băcanu, anterioare datei de 25 ianuarie 1989 (data arestării lui Băcanu).

Au fost mai multe cauze care au contribuit la abandonarea unei vaste anchete privind „Alianța «R»” și renunțarea la încadrarea penală pe infracțiunea de „complot”: prima a fost deja amintită mai sus (absența probelor), a doua este legată de difuzarea în Occident de către BBC, în 7 februarie 1989, a știrii privind arestarea la București „a trei ziariști și trei tipografi”, de aici născându-se, cel mai probabil, a treia cauză – decizia conducerii MI și a PCR de a nu confirma un caz, devenit între timp unul internațional, de represiune politică împotriva libertății presei. Pentru Securitate a fost un eșec: încercarea de a oferi conducerii Partidului dosarul unui mare complot, sprijinit de sovietici, eșuase.

Concomitent cu arestarea ziariștilor, Securitatea a declanșat „Acțiunea «Badea»” (sau „B”), privind identificarea tuturor legăturilor presupusului complot, a strategiilor de difuzare a ziarului și a așa-zisei „rețele” Băcanu. Ea a presupus supravegherea extinsă a tuturor persoanelor identificate (rude, prieteni, contacte), prin interceptarea mijloacelor de comunicare ale acestora (telefoane, corespondență poștală), filajul lor selectiv, diferite investigații, deschiderea unor dosare de urmărire informativă șamd. Urmărirea informativ-operativă s-a derulat în afara, dar și înăuntrul Arestului.

Toate celulele Securității erau monitorizate audio continuu, două dintre ele (nr. 9 și 11) și video, celula 9 fiind prima în care a fost introdus Băcanu, ulterior fiind mutat la 11. Pentru a provoca mărturisirile, ofițerii Securității au introdus succesiv în celulă cu Uncu, Băcanu și Creangă un „agent de cameră”, este vorba de Iordache Nicolae Vichente, sursa „Paul”, un pretins director la Întreprinderea de Comercializare și Industrializare a Laptelui București (ICIL), acuzat de delapidare. Acesta a fost transferat, în 25 ianuarie 1989, din Arestul IGM (Inspectoratul General al Miliției), unde era cercetat, pentru supravegherea și influențarea grupului Băcanu.

Acțiunea operativă a presupus și adoptarea, împreună cu organele de partid și organizațiile „oamenilor muncii”, a unui set de măsuri punitive împotriva colegilor de redacție considerați complici nedenunțători și împotriva altor cunoștințe ale lui Băcanu: pensionare forțată, destituirea din funcții și mutarea disciplinară la diferite publicații minore din București.

Pe întreaga perioadă de deținere nici unul din cei șase arestați nu a beneficiat de asistență avocațială sau de vorbitor cu familia. Toate legăturile cu soțiile sau rudele apropiate erau intermediate de ofițerii Securității. Familiile nu au fost niciodată oficial anunțate de arestarea celor apropiați, locul unde erau închiși și motivațiile acestor măsuri. Singurele informații obținute, neclare și incomplete, au provenit din demersuri individuale ale rudelor, disperate, pe lângă autoritățile statului (Procuratura Generală, Tribunalul municipiului București, Tribunalul Militar Teritorial București). Modul în care s-a desfășurat cercetarea penală în acest dosar a presupus încălcarea unor drepturi garantate de Constituție, Codul penal și cel de Procedură penală, inclusiv a reglementărilor stabilite prin ordinele interne ale MI. Astfel, încălcarea obligației de a nu scoate reținuții/arestații din celule între ora stingerii și ora deșteptării, respectiv nerespectarea obligației privind o perioadă continuă de somn de 7 ore au fost două constante ale cercetării penale a grupului Băcanu. Tortura prin privarea de somn a fost aplicată sistematic. Pedepsirea prin retragerea cazarmamentului (saltea, pătură, pernă, cearceaf), arestații fiind nevoiți să doarmă direct pe paturile de fier, constituia o altă formă de tortură. Concomitent, multiplele strategii de intimidare psihologică (amenințarea cu pedeapsa capitală), manipulare operativă pentru obținerea unor acorduri scrise, violențe fizice punctuale au constituit bucătăria anchetei.

Cu excepția lui Băcanu, toți membrii grupului au fost eliberați în 29 aprilie 1989. Eliberarea a fost condiționată de interdicția de a mai locui și munci în București timp de cinci ani, obligația mutării în alte localități, stabilite anterior de Securitate, și angajamentul colaborării cu poliția politică. Ultima a fost un mijloc de control și presiune, presupunând întâlniri de monitorizare periodice cu ofițeri anume desemnați din județenele de Securitate. Toți membrii lotului au fost urmăriți de Securitate prin dosare individuale, pe întreaga perioadă a deportării. Punerea în libertate nu a însemnat, astfel, libertate. Ci „libertate provizorie”, cum a numit-o Mihai Creangă, urmărirea penală continuând până în 10 ianuarie 1990.

Cei care au creat, coordonat și supravegheat urmărirea informativ-operativă a celor șase membri ai grupului Băcanu și a legăturilor acestora au fost ofițerii Securității Municipiului București (SMB), împreună cu cei ai Direcției I – Informații Interne. Toate dosarele acestora s-au aflat în controlul Direcției I, mai exact în cel al Serviciului I al acesteia, condus de colonelul Fota Victor. Ofițerul Biroului 3 din cadrul Serviciului I care supraveghea grupul era lt. colonel Apostol Eugen. Urmărirea era în atenția directă a locțiitorului șefului Direcției, lt. colonel Ureche Marian. Cel care a coordonat întreaga urmărire în „Acțiunea «Badea»” a fost șeful SMB, colonelul Goran Gheorghe, sub coordonarea șefului Securității, general-colonel Vlad Iulian. După eliberarea a cinci membri ai grupului, în 29 aprilie 1989, supravegherea și controlul lor a revenit ofițerilor Serviciilor I din cadrul Securităților județene unde fuseseră mutați forțat, iar pentru Băcanu, care a rămas în detenție, ofițerului de contrainformații militare din Penitenciarul Jilava, mr. Zbârcea Gheorghe. Băcanu fusese lucrat și înainte de arestare (fără nici o legătură cu ziarul clandestin) de Securitatea Municipiului București (S.M.B.), ca parte a supravegherii generale a redacției „României libere”. Redacția era un obiectiv de care răspundea SMB, mai exact maiorul Dosan Ion din cadrul Serviciului 122 al acesteia.

Pentru inițiatorul „Alianței «R»”, Securitatea și conducerea PCR au decis continuarea urmăririi penale într-o cauză de drept comun, pentru a garanta „neutralizarea” lui pe termen lung. Astfel, în 25 martie 1989, s-a pus în mișcare o nouă acțiune penală, sub acuzația comiterii infracțiunii de speculă, Băcanu fiind acuzat că-și vânduse în profit speculativ toate mașinile deținute din 1969... Martorii au fost forțați să declare date nereale, iar acolo unde informațiile declarate corespundeau adevărului, erau modificate în documentele finale ale rechizitoriului ca să corespundă scenariului acuzării. Întreaga anchetă și procesul au fost o butaforie regizată de Securitate. Schimbarea uzuală a autoturismelor, însoțită de repararea acestora, a fost asimilată abuziv infracțiunii de „speculă”. Judecat în procedură specială, într-un complet al Judecătoriei Sector 1, controlat de Securitate, Băcanu a fost condamnat, în 22 aprilie 1989, la șase ani și șase luni închisoare, cu obligația achitării unui prejudiciu imens. Atât judecătorul complice la această farsă, președintele Judecătoriei Sectorului I, Burea Alin, cât și reprezentantul acuzării, procurorul Popa Dan, au fost oamenii Securității. Recursul din 13 mai 1989 a modificat doar cuantumul prejudiciului, pedeapsa rămânând nemodificată. Băcanu a fost transferat pentru executarea acesteia din Arestul Securității la Penitenciarul Jilava, la 18 iulie. În 5 decembrie 1989, a fost adus din nou în Arestul Direcției Cercetări Penale a DSS pentru suplimentarea cercetării, de unde a fost eliberat în 22 decembrie 1989.

Eliberările din Arestul Securității (29 aprilie 1989) au fost condiționate de mutarea forțată și stabilirea unui alt loc de muncă, în primele zile ale lunii mai: la Piatra Neamț pentru Anton Uncu, la Tîrgu Jiu pentru Mihai Creangă, la Brăila pentru Alexandru Chivoiu, la Craiova pentru Ștefan Niculescu-Maier și la Tulcea pentru Elena Gheorghe.

În 25 decembrie 1989 a avut loc prima Adunare generală în libertate a salariaților „României libere”. Petre Mihai Băcanu și Anton Uncu au fost aleși redactori șefi. Tot atunci a fost ales un Comitet director, din care făceau parte, printre alții, Mihai Creangă și Ștefan Niculescu-Maier. Se puneau bazele celui mai important și influent ziar antiguvernamental al anilor ’90.

Micro-biografii

Petre Mihai Băcanu – n. 11 dec. 1941; Homoriciu, Prahova; colaborator extern al Secției reportaj la „România Liberă” din 1970, condusă la acea vreme de Ion Pavelescu, ulterior devine angajat al redacției (1971). Nu a fost un obiectiv pentru Securitate înainte de ianuarie 1989. Relevant este că, în ultima cerere de verificare la cartotecă (mecanism al Securității prin care fiecărui suspect îi era verificat trecutul operativ în arhivele poliției politice), din 20 ianuarie 1989, rezultatul a fost „necunoscut”. Construcția redactării unui ziar clandestin și discuțiile pregătitoare, începute în 1988, dintre Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ștefan Niculescu-Maier, Elena Gheorghe și alții scăpaseră cu totul vigilenței Securității. În ciuda retoricii post-decembriste a foștilor ofițeri ai Securității, care pretindeau că anticipaseră mișcările și cunoscuseră contactele lui Băcanu, realitatea arhivistică îi contrazice complet.

Băcanu a fost arestat de acasă, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1989. A urmat o laborioasă percheziție domiciliară și a autoturismului. În primele ore ale dimineții de 25 ianuarie 1989, a fost dus în sediul Direcției Cercetări Penale a Securității și anchetat de colonelul Burloi Gheorghe, principalul ofițer de cercetare penală în cazul său.

Imediat după primirea informației legate de posibilitatea tipăririi unui ziar clandestin, primită de Securitatea Municipiului București de la colegii din Securitatea Argeș, în 16 ianuarie 1989, lui Băcanu i se deschide un dosar de urmărire informativă (DUI „Barbu”), fiind invocate două fapte, una din 1986 și alta din 1989: publicarea în „România liberă” a unei știri referitoare la poziția unor nave de pescuit oceanic, fără aprobare (chestiune lămurită la vremea respectivă, P.M.B. fiind sancționat disciplinar), respectiv „tipărirea de înscrisuri cu conținut ostil”. Urmărirea lui și a familiei va continua până în 22 decembrie 1989.

În prima ei formă, ancheta Securității a vizat trimiterea în judecată a celor șase pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste (art. 166, al. 2, Cod penal), pedepsită cu 5 până la 15 ani de închisoare. Această fază a cercetărilor a durat din 25 ianuarie 1989 până la sfârșitul lunii februarie 1989. De la începutul lunii martie, Securitatea a căutat să amplifice cauza, folosind legăturile uzuale ale lui Uncu și Băcanu cu corespondentul ziarului „Izvestia” la București, Viktor Volodin, schimbând încadrarea penală în infracțiunea de complot (art. 167, Cod penal), pedepsită cu moartea sau închisoare de la 15 la 20 de ani. Intenția Securității era să demonstreze constituirea conspirativă a unui grup, coordonat de Viktor Volodin, care ar fi intenționat schimbarea conducerii statului. Membrii lotului sunt puși să semneze declarații de inculpați pe noua încadrare penală. Cel mai probabil, în ultima săptămână a lunii martie 1989, pe fondul absenței celor mai elementare informații și probe, efect, de asemenea, al internaționalizării cazului, la intervenția Partidului și în urma unei discuții la nivelul conducerii Ministerului de Interne, zelul Securității a fost temperat. Sfârșitul lunii martie 1989 debutează, astfel, cu o strategie penală modificată. Împotriva lui Băcanu, considerat, pe drept cuvânt, inițiatorul redactării și tipăririi ziarului clandestin „România”, s-a luat decizia pedepsirii cu închisoarea, prin instrumentarea unui dosar de speculă (art. 295 lit. c, Cod Penal). I-au fost indexate, prin urmare, cele cinci mașini deținute, cumpărate, reparate de el și ulterior vândute, începând cu 1969. Noua acțiune penală a fost pusă în mișcare în 25 martie 1989, fiind instrumentată de Direcția Cercetări Penale din cadrul I.G.M. Schimbarea încadrării penale nu a însemnat oprirea anchetării pe linie de securitate, dimpotrivă. Identificarea „legăturilor” complotului inițiat de Băcanu a continuat până în 22 decembrie 1989.

În 22 aprilie 1989, într-o sâmbătă, între orele 13-15, a avut loc, la Judecătoria Sectorului 1, procesul lui Băcanu. Ședința de judecată a fost regizată de Securitate, de la încadrarea penală, discuțiile cu judecătorii, procurorul și avocatul, până la scenografia sălii de judecată, populată doar cu ofițeri, încălcându-se legea, care stabilea că procesele sunt publice. Reprezentantul Procuraturii, Popa Dan, a cerut o pedeapsă orientată spre maximum având în vedere „întinderea în timp a activității infracționale”, dar și „modalitatea concretă în care a fost săvârșită fapta”. Băcanu a fost condamnat, prin sentința penală nr. 280/22.04.1989, la 6 ani și 6 luni închisoare, confiscarea sumei de 357.700 lei și interdicția de a mai locui în București vreme de 5 ani.

Recursul, o etapă procesuală formală, menită să mimeze drepturile justițiabilului, s-a judecat în 13 mai 1989 la Tribunalul Municipiului București, Secția a II-a, Penală, pedeapsa rămânând identică, reducându-se doar cuantumul sumei ce urma să-i fie imputată. În 18 iulie 1989, ora 19, a fost transferat la Penitenciarul Jilava, unde a stat până în 5 decembrie 1989, când este readus în Arestul Direcției a VI-a a Securității și încarcerat în celula nr. 2. A fost eliberat din Arest în 22 decembrie 1989, în jurul prânzului.

În 19 iulie 1998, președintele României, Emil Constantinescu a donat Muzeului interactiv al jurnalismului din Arlington, „Newseum”, tiparnița clandestină a ziarului „România”. La ceremonie au fost invitați Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Ștefan Niculescu-Maier și Alexandru Chivoiu. Emil Constantinescu a recunoscut atunci: „Fără lupta lor, în timpul regimului Ceaușescu și după, eu nu aș fi fost astăzi președintele României și n-aș fi putut să reprezint România, aici, ca o țară democratică, liberă și demnă”. Petre Mihai Băcanu și-a publicat memoriile, sub titlul „Bilet de ieșire. Memorii” (Editura Vremea, București, 2024). Tiparnița a fost repatriată în 14 aprilie 2026, printr-un efort colectiv, coordonat de istoricul Mihai Demetriade, pentru proiectul expozițional „A.REST 1989 – Arhiva video a Securității”. Ea va rămâne, după încheierea perioadei expoziționale, pentru a continua să fie văzută de publicul larg, în sediul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Anton Uncu – n. 13 nov. 1938 – d. 28.07.1998.

După absolvirea Academiei Superioare de Marină, în 1959, a urmat cursurile Facultății de Filologie, Secția Română-Franceză, din cadrul Universității București. A lucrat la „România liberă” din 1970 până în 1997. S-a specializat în problemele inventicii și inovației, din 1972 fiind, vreme de 12 ani, titularul rubricii „Bursa ideilor”, una dintre cele mai citite ale ziarului. Între anii 1980 și 1987, a fost redactor-șef adjunct al revistei „Magazin”, editată de FDUS (ca și „România liberă”). A continuat să lucreze în redacția economică a „României libere”, acoperind subiecte legate de industria autohtonă, dezvoltarea științei și tehnicii.

În dimineața zilei de 25 ianuarie 1989, la ora 4,30, a fost arestat și dus în sediul Direcției Cercetări Penale a Securității din Calea Rahovei nr. 39, fiind acuzat de participare la realizarea ziarului clandestin „România”. Au urmat 16 ore de anchetă. În seara aceleiași zile, la ora 20,20, a fost introdus în celula nr. 11 a Arestului. A fost eliberat în 29 aprilie 1989, sub condiția, valabilă pentru toți cei arestați în Acțiunea „Badea” (lotul Băcanu), interdicției de a mai locui și munci în București vreme de cinci ani și a colaborării cu Securitatea. La ordinul conducerii PCR, a fost destituit din redacția „României libere”, i s-a retras statutul de ziarist și a fost exclus din partid. Conducerea PCR și a Securității au decis mutarea lui forțată în Piatra Neamț. Aici, între mai și decembrie 1989, a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca municipală, aflându-se, asemeni tuturor colegilor de „lot”, într-o strictă supraveghere a Securității.

După Revoluție, până în aprilie 1995, a fost vicepreședinte al Consiliului de administrație al Societății „R”, cea care edita ziarul „România liberă”, fiind ales al doilea redactor-șef, alături de Băcanu. A editat, de asemenea, cotidienele „Momentul” și, împreună cu prietenul său, Aurel Perva, „Informația Bucureștiului” (1993), al căror redactor-șef a fost. Din toamna anului 1997 a devenit redactorul-șef al cotidianului „Curentul”. A fost căsătorit cu Dumitra Carmen Uncu, profesoară de muzică la Școala Generală nr. 75 din București și are un fiu, Daniel, absolvent al Facultății de Metalurgie din cadrul Institutului Politehnic din București, jurnalist și el.

Ștefan Niculescu-Maier; n. 19 sept. 1958; analist programator la Institutul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică pentru Automatizări București (I.C.S.I.T.A.B.). Debutează în presă cu o poezie în publicația Liceului de matematică-fizică nr. 1 din București, „Foaie pentru minte, inimă și ... calculator” (nr. 3-4/1977) și, ulterior, în „Scânteia tineretului” (august 1977) cu un articol despre deschiderea, la Deva, a Sesiunii Naționale de comunicări științifice a elevilor. Publică o poezie într-o plachetă de versuri editată de cenaclul elevilor bucureșteni, „Săgetătorii” (august 1977). A publicat mai multe articole, în anii ’70 și ’80, în presa studențească, interviuri în revista „Știință și Tehnică” etc.

L-a cunoscut pe Petre Mihai Băcanu la mijlocul anilor ’80, fiind profesor-meditator pentru Radu, fiul jurnalistului. A scris pentru ziarul clandestin „România” un text intitulat „Trandafirii nu cresc în pustiu”, proiectat pentru pagina a doua a acestuia, care, însă, nu a fost tipărită. A fost arestat și dus în sediul Direcției Cercetări Penale a Securității în seara de 26 ianuarie 1989, fiind introdus în celula nr. 1, la ora 20,55 a zilei de 28 ianuarie, după aproape 48 de ore de anchetă continuă. La 1 februarie, a fost mutat în celula nr. 8, unde a stat până la eliberare. Nimeni din familie nu a știut cauza dispariției lui și nici unde fusese dus. Dorotea, soția lui, n-a știut că fusese arestat și nici când l-ar mai putea revedea. Eliberarea condiționată din 29 aprilie 1989 a presupus interdicția de a mai locui și munci în București, fiind mutat forțat la Craiova, împreună cu soția lui. După Revoluție, până în aprilie 1995, a fost vicepreședinte al Consiliului de administrație și director al Societății „R”. În martie 1994, Ștefan Niculescu-Maier, prin Fundația pentru Strategii de Comunicare, a creat „Telegrama”, primul serviciu digital de știri din România, al cărui buletin era transmis prin email, dedicat comunității românești din străinătate, în limbile română, franceză, engleză și suedeză. Ulterior s-a ocupat de ediția online a „României libere”, prima ediție online a unui ziar din România. În 1998 a intrat, prin concurs, în MAE, fiind numit secretar II, responsabil cu presa și știința („Second Secretary – Press and Science)” în Ambasada României din Washington. A decis să rămână definitiv în SUA în 2001. Lucrează ca manager în proiecte IT și de cybersecurity. A publicat în țară două volume, „Teste de aptitudini și perspicacitate” (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987) și „Introducere în Relații Publice” (Editura NIM, București, 1998 în colaborare cu trei profesori americani, Peter Gross, Katie Milo și Sharon Yoder) iar în SUA cel mai recent volum publicat este „Common Sense Project Management” (2026). Maier a fost cel care a păstrat, în excelente condiții, tiparnița construită de P.M. Băcanu și expusă la Newseum, returnată lui după desființarea muzeului. A contribuit, de asemenea, la repatrierea ei. Recent, a lansat o platformă socială: www.oiri.org (Organizația internațională a românilor independenți), un proiect generos al colaborării și întrajutorării persoanelor, pentru realizarea unor proiecte comune.

Mihai Creangă – n. 13 iun. 1942 – d. 25 dec. 2019. Căsătorit cu Angela Creangă, aveau doi copii, Radu-Nicolae și Sabina-Ioana. A absolvit Liceul Aurel Vlaicu în București. Din clasa a IX-a a trecut la cursurile serale, angajându-se muncitor la Întreprinderea Textilă „Dacia” din Bucureștii Noi (1958). Absolvă Liceul (1960), calificându-se vopsitor textil. În 1963 devine student la I.A.T.C. „I.L. Caragiale”, Facultatea de Teatrologie-filmologie. După absolvire (1968), a lucrat la studioul cinematografic București până în 1969. A debutat ca scenarist în 1974, semnând scenariul filmului de debut al regizorului Andrei Cătălin Băleanu, „Muntele ascuns”. A urmat scenariul monografiei unei uzine („Proprietarii”, 1974, regia Șerban Creangă). A semnat, împreună cu fratele său, Șerban Creangă și cu Ion Pavelescu, scenariul a două filme politice, dedicate unor figuri marcante ale mișcării muncitorești (Ștefan Gheorghiu – un cunoscut sindicalist din porturile Brăila și Galați, la începutul secolului XX) în „Speranța” (regia Șerban Creangă, 1979) și „Labirintul” (despre I.C. Frimu, regizat de Șerban Creangă, 1979). Între 1970 și 1975 a lucrat ca redactor la „România liberă”, remarcându-se cu un ciclu de reportaje, pentru care a fost decorat cu „Medalia Muncii”, materializate într-o carte semnată împreună cu Ion Drăgănoiu (Fotografii fără retuș, Editura Albatros, București, 1974). În noiembrie 1975 a fost mutat disciplinar la „România pitorească”, fiind pedepsit absurd pentru omiterea în „autobiografiile” periodice din dosarul profesional a unui detaliu al biografiei politice a tatălui (fusese curier legionar), clarificată și clasată ca nerelevantă încă din 1966 de Securitate, dar neiertată de vigilența cenzorilor partidului (Secția de Presă și Radiodifuziune a C.C. al P.C.R.), care au considerat că nu mai poate lucra la un cotidian de mare tiraj „care este în linia întâi a activității ideologice”. În redacția revistei „România pitorească” a lucrat până în 1989.

Mihai Creangă a fost recrutat de Securitatea municipiului București la 6 martie 1980, sub numele conspirativ „Corbul”, ofițerii gândindu-se că se pot folosi de legăturile lui în mediul artistic. A furnizat doar opt note informative, fără conținut de securitate și semnate, toate, cu numele propriu, refuzând conspirativul. Raportul cu propunerea de abandonare, din 6 decembrie 1982, menționa inechivoc: „de la bun început a manifestat rețineri în a ne furniza date și informații cu privire la unele persoane de la locul său de muncă sau din alte medii (...). De fapt, cele câteva note pe care le-a scris personal nu le-a semnat cu nume conspirativ (...). Recent, la întâlnirea cu mr. Ciubotă Traian, Mihai Creangă, pe un ton categoric, a solicitat ofițerului să fie lăsat în pace, precizând că nu este el cel mai indicat pentru asemenea probleme, făcând cunoscut că a solicitat acest lucru și ofițerului care l-a avut anterior în legătură”.

În dimineața de 27 ianuarie 1989 a fost arestat și dus la Direcția Cercetări Penale a Securității. Introdus la ora 7,20 în anchetă, peste 12 ore a fost închis în celula nr. 5 din Arest.

În 25.02.1989 Securitatea Municipiului București deschide împotriva lui un dosar de urmărire informativă (D.U.I. „Mihail”), motivat de faptul că „intenționează să redacteze unele înscrisuri cu conținut dușmănos” și pentru că fusese „semnalat ca legătură a lui Băcanu Petre”, impunându-se, astfel, „verificarea complexă prin DUI”. Corespondența și legăturile telefonice domiciliare sunt interceptate. Similar colegilor de lot, la sfârșitul lunii ianuarie 1989, la domiciliu i se instalează și tehnică de interceptare ambientală a convorbirilor, pentru monitorizarea acțiunilor familiei și „identificarea legăturilor”.

În 25 martie 1989, în urma ordinelor date de Secția pentru Presă și Propagandă a CC al PCR, are loc ședința Colegiilor redacționale la „România pitorească” și „România liberă”, în care au fost formalizate deciziile anterioare ale partidului: desfacerea contractului de muncă, excluderea din rândurile membrilor de partid și retragerea statutului de ziarist.

În 29 aprilie 1989, la ora 12,30, a fost pus în libertate din Arestul Direcției a VI-a a Securității, după ce, cu o zi înainte fusese obligat să semneze o declarație tip, prin care se angaja că va respecta interdicția de a mai locui în București timp de 5 ani și că va colabora cu Securitatea. Creangă a numit asta: „libertate provizorie”.

În 3 mai 1989, lui Creangă i se comunică decizia desfacerii contractului de muncă și obligația ca peste cinci zile să fie la Târgu Jiu, locul unde i se stabilise domiciliul forțat și i se repartizase un nou loc de muncă. Dosarul de urmărire informativă „Mihail” a fost transferat de la SMB la Securitatea județului Dolj, continuându-se urmărirea. Direcția I (Informații interne), cea care coordona urmărirea grupului Băcanu, a ordonat, în 31 mai 1989, Serviciului I din cadrul Securității Județene Gorj, să ia toate măsurile pentru a „cunoaște întreaga activitate a obiectivului și a preveni orice acțiune ostilă”, în dosarul de urmărire informativă „Mihail”.

După 22 decembrie 1989, a funcționat în Comitetul director al ziarului „România liberă”. A fost redactor-coordonator al suplimentului săptămânal de documentare, investigații si informații istorice al „României libere” – „Aldine”, odată cu lansarea acestuia din 1 martie 1996. Creangă a fost decorat post-mortem de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler „în semn de recunoștință şi apreciere pentru contribuția esențială adusă la apărarea libertății presei şi la promovarea principiilor democrației, precum şi pentru abnegația cu care s-a opus abuzurilor regimului comunist”.

„Mihai Creangă a fost un om «mai mare decât viața». Nu puteai să nu-l iubești, până și defectele lui erau carismatice. Același lucru pot spune și despre Anton Uncu sau despre Petre Mihai Băcanu”, spunea despre colegii lui Ștefan Niculescu-Maier.

Alexandru Chivoiu – n. 24 oct. 1948 – d. 14 sept. 2005; a absolvit școala de maiștri la Grupul Școlar tipografic „Dimitrie Marinescu” din București; maistru principal tipograf, linotipist la Secția gazete și săptămânale a Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”. El este cel care a sustras pentru Petre Mihai Băcanu mai bine de 10 kilograme de litere tipografice, folia de zinc, dispozitivul de cules litere („culegar”), hârtia, ruloul de imprimare și cerneala tipografică pentru editarea ziarului „România”. A fost arestat în dimineața zilei de 26 ianuarie 1989, fiind depus în celula nr. 7 la ora 21,45, după mai bine de 10 ore de anchetă. A fost eliberat în seara zilei de 29 aprilie 1989.

Imediat după arestarea lui, un vecin de bloc din București, întâlnindu-se întâmplător cu soția lui Chivoiu în lift, povestea: „o femeie tânără. Fața ei este însă marcată de dungi de întuneric care apar și dispar cu o frecvență uluitoare”. A fost unul dintre cei care a suportat extrem de greu șocul arestării și anchetelor. După o lună și jumătate de anchete a urmat o altă lună și jumătate de totală izolare, singur în celulă. Perspectiva unei condamnări la moarte pentru săvârșirea infracțiunii de complot, chestiune valabilă, de altfel, pentru toți cei șase arestați ai „lotului” Băcanu, a contribuit și mai mult la amplificarea angoasei. Experiența detenției în arestul Securității i-a declanșat un prim episod depresiv, primele luni după eliberare fiind marcate de multiple spitalizări și o stare de continuă tensiune, de panică și nesiguranță. Una din condițiile eliberării a fost interdicția de a mai locui în București vreme de cinci ani, acceptarea unui loc de muncă și a repartizării unei locuințe în Brăila. Aici a locuit inițial într-un cămin de nefamiliști, ulterior oficialitățile locale punându-i la dispoziție un apartament cu două camere. Scopul era să-l determine să-și aducă și familia, alături de concretizarea unei strategii de control deplin. A fost obligat să lucreze, deși nu avea nici o calificare în acest sens, ca lăcătuș mecanic la Întreprinderea de Reparații Brăila.

În 27 februarie 1989, Securitatea Municipiului București a deschis împotriva lui un dosar de urmărire informativă (D.U.I. „Chivu”), sub pretextul sustragerii de materiale tipografice și utilizarea lor în scopuri subversive – „utilizate pentru tipărirea unor înscrisuri cu conținut ostil care urmau să fie difuzate”. Telefonul și corespondența au fost interceptate, iar la domiciliu au fost instalate mijloace de interceptare ambientală a convorbirilor. Soția lui a fost urmărită. Securitatea Brăila continuă supravegherea, începând cu 10 iulie 1989, sub pretextul prevenirii intrării acestuia în legătură cu colegii de la „România liberă” sau cu „alte elemente ostile”. Revenit în București după 22 decembrie 1989, a lucrat la „România liberă” în cadrul Departamentului administrativ. Pe fondul traumelor cauzate de perioada de detenție, Chivoiu s-a sinucis, aruncându-se în fața metroului în stația din Piața Aviatorilor, în dimineața zilei de 14 septembrie 2005.

Elena Gheorghe – n. 27 oct. 1952 în Lădăești, Vâlcea; contabilă la Întreprinderea de Comerț cu Ridicata Textile-Încălțăminte (I.C.R.T.I.) București; „o fire retrasă și emotivă”, o descria o colegă de birou, indexată de Securitate; prietenă cu Petre Mihai Băcanu, a fost de acord să-și pună la dispoziție locuința pentru întâlnirile redacționale. Într-o cameră a apartamentului nr. 26 a blocului S.B. din strada Mihai Bravu nr. 315 a fost montată tiparnița, sortate și culese literele și s-a realizat tipărirea propriu-zisă a ziarului „România”. A fost arestată în dimineața zilei de 25 ianuarie 1989 și – după mai bine de 10 ore de anchetă – a fost închisă în celula nr. 2. A fost anchetată de maiorul Iordache Alexandru. A fost eliberată în seara zilei de 29 aprilie 1989. În anchetă, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă și Anton Uncu au încercat s-o protejeze, ascunzând deliberat implicarea ei în procesul tipăririi ziarului. În 25 martie 1989, Comitetul Oamenilor Muncii de la întreprinderea unde lucra a decis s-o pună „în discuția colectivului”, o formulă internă a organizațiilor asociative coordonate de PCR de umilire, intimidare și pedepsire. Comitetul a decis că „a fost atrasă de un grup de ziariști în activități dușmănoase împotriva statului, a ordinii și legislației țării noastre”. S-a propus și aprobat să i se desfacă contractul de muncă „și la nivelul Consiliului Popular al Municipiului București să se analizeze dacă cea în cauză mai merită să locuiască în București”. După desfacerea contractului de muncă și interdicția de a mai locui în Capitală, a fost mutată forțat la Tulcea. În 10 mai 1989, Elena Gheorghe s-a prezentat la noul loc de muncă, I.C.R.A. (Întreprinderea de comerț cu ridicata și amănuntul) – Tulcea, fiind încadrată pe un post de lucrător comercial. După 1990, nu s-a implicat în viața publică sau politică.

Nicolae Neacșu – n. 18 sept. 1941, București; lăcătuș construcții metalice; lucra la Trustul de Lucrări Speciale și Izolații Tehnologice București; vecin al lui Petre Mihai Băcanu în cartierul Pajura. A acceptat să-l ajute pentru confecționarea matriței, folosind o schiță a lui Băcanu, realizând și sudând plăcile de imprimare din tablă; fusese ofițer de investigații (locotenent) în cadrul Securității (1964-1966); în ciuda acestui episod biografic, Neacșu a păstrat tăcerea privitor la solicitarea lui Băcanu. După arestarea jurnaliștilor, a fost și el cercetat de ofițerii Direcției Cercetări Penale ai Securității, în mai multe zile, în stare de libertate, implicarea sa fiind considerată minoră (Neacșu nu cunoștea conținutul articolelor și nici intențiile difuzării). Securitatea a considerat că, deși Băcanu îi spusese că matrița urma să fie folosită la tipărirea unui ziar ilegal, nu cunoscuse multe detalii și cu atât mai puțin persoanele implicate și nu se angajase să-l distribuie. A contat, destul de probabil, și fosta lui calitate de ofițer în rezervă al Securității și faptul că avea un frate ofițer activ în Securitate (Neacșu Gheorghe, lt.col. la Unitatea Specială „T”). La confecționarea tiparniței a mai contribuit și Constantin Pîrvan, un muncitor pensionar de 67 de ani, pe care Băcanu îl cunoscuse în activitatea lui de mecanic auto amator; este cel care a sudat țeava de susținere a plăcilor de imprimare (piciorul tiparniței).