„Consemn 11”

În ianuarie 1989, „P. A.”, ofițer în spionajul românesc, decide să defecteze, înainte de încheierea unei misiuni, fără ca nimeni să știe despre planul său.

Soția, obișnuită să nu comunice cu el în perioada deplasărilor, află despre ceea ce se întâmplase doar când este anunțată de alți ofițeri de Securitate. Se declanșează o anchetă, iar „P. A.” este acuzat de trădare. Șocată de acuzele care i se aduc soțului său, T este convinsă că, în realitate, el este într-o misiune despre care știu foarte puțini dintre colegi și că se va întoarce în țară. Nefiind difuzată nici o știre la posturile de radio străine despre „dezertarea” unui ofițer, a fost convinsă de această ipoteză.

În seara de 22 februarie, în apartamentul în care se aflau doar T și copilul ei, au pătruns doi ofițeri tineri, care, fără nici o explicație, l-au percheziționat și au aplicat sechestru pe toate bunurile găsite, considerate, integral, proprietatea „trădătorului”. După mai multe zile de tensiune maximă, T cedează nervos: refuză să semneze procesul-verbal, prin care i se refuza proprietatea sau co-proprietatea pe vreun obiect și, mai mult, rupe în bucăți una dintre copiile documentului. A doua zi, T depune o plângere la Procuratura Militară, în care cere să i se recunoască dreptul de proprietate pe obiectele sale.

Pentru că a susținut că soțul său nu este un trădător inclusiv la serviciu, în discuția cu „ofițerul nostru cu probleme din astea speciale”, este chemată să dea o declarație la Direcția Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului. A fost interogată de comandant, colonelul Morariu Pătru, care „țipă foarte tare”, o acuză că i-a ultragiat pe cei care i-au făcut percheziția și o amenință cu arestarea. La finalul discuției, T aude un sunet ciudat în încăpere și-și dă seama că discuția a fost înregistrată pe bandă de magnetofon.

Probabil că doar intervenția șefului soțului său, care era și el prezent în Direcția Cercetări Penale, o salvează de la a fi reținută. Ambii ofițeri încearcă să o convingă că trebuie să renunțe la ideea absurdă că soțul este în misiune și să accepte că nu va reveni în țară. Mai mult, i se spune ce pedeapsă îl așteaptă: condamnarea la moarte prin împușcare sau, în cel mai bun caz, minimum 20 de ani de închisoare.

Liberă, dar zdruncinată de întâmplările zilei, T se gândește că, fără intenție, ajutase Securitatea să „fabrice” o probă împotriva soțului: vocea ei fusese imprimată pe bandă când susținea că soțul este încă în misiune, protejat de cineva de la serviciu și că va reveni în țară. Orice serviciu de contrainformații ar fi interpretat opinia ei drept dovada faptului că „P. A.” urmărea, de fapt, să se infiltreze într-o altă țară.

A doua zi, observă că i se urmăresc toate mișcările: a mers la un jurist (pentru a întreba dacă poate fi condamnată pentru că a distrus procesul-verbal de percheziție și sechestru), apoi acasă la tatăl ei și a sesizat că era însoțită de o mașină.

În dimineața de 27 februarie, T își anunță părinții că a auzit la un post de radio din străinătate că „P. A.” a cerut azil politic în R.F.G. și nu în S.U.A., așa cum s-ar fi așteptat. Pentru T, această știre îi confirma bănuiala că Securitatea folosise „proba” falsă împotriva lui, trimițând banda americanilor. Se învinovățea pentru că „eu mi-am distrus soțul participând la confecționarea acelei benzi, pe care am văzut-o cu ochii mei”. S-a gândit că singura soluție era să-i convingă pe americani că „proba” era, de fapt, o făcătură și a decis să meargă la Ambasada S.U.A. din București.

U.M. 0195 (Contrainformații Centrul de Informații Externe), care o supraveghea de la sfârșitul lunii ianuarie, află de planul ei și, în 27 februarie 1989, trimite o adresă către U.M. 0625 (Contraspionaj), prin care cerea să ia „măsuri de prevenire a pătrunderii în ambasadele și reprezentanțele țărilor străine din București” a lui T și a copilului său. În aceeași zi, U.M. 0625 trimite o adresă cu același text la U.M. 0672 (U.S.L.A. – Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), care se ocupa de paza (și supravegherea) reprezentanțelor diplomatice acreditate de București. Unitățile Securității schimbă între ele și fotografiile celor două persoane.

Ordinul ajunge, probabil, târziu la U.S.L.A., iar T intră nestingherită în clădirea reprezentanței S.U.A. Vizita la Consulat a fost relatată, ulterior, de T. În sala de așteptare, a completat un formular, în care trebuia să precizeze ce dorește; ar fi scris: „vreau să declar implicarea mea în folosirea unor metode împotriva soțului meu”; deși nu intenționa să facă nimic în acest sens, a bifat și rubrica referitoare la dorința de a emigra. A așteptat, o vreme, să fie primită de un diplomat, dar a plecat, pentru că nu se simțea bine, din cauza stresului din ultimele săptămâni.

Pe stradă, la câteva sute de metri de clădirea Ambasadei, în apropierea Hotelului Intercontinental (în centrul Bucureștiului) a fost răpită de niște necunoscuți și urcată, cu brutalitate (trasă de păr și de picioare, împinsă), într-un automobil Dacia, care a dus-o în Calea Rahovei nr. 39. „Îți dai seama, eu când m-am simțit înșfăcată pe stradă, habar n-aveam cine e, când au început să mă tragă în mașină am urlat și eu din răsputeri de-a văzut toată lumea” – povestește T a doua zi.

La Direcția Cercetări Penale a Securității, T a fost luată în primire de maiorul Comșa Gheorghe, anchetator în Serviciul I. Deși nu se recunoaște oficial, față de prima vizită în birourile Direcției Cercetări Penale, T devenise un pericol pentru că vizitase Ambasada S.U.A., completase acel formular și era bănuită că, fie și în lipsa unui dialog direct cu un diplomat, lăsase o scrisoare care conținea informații secrete. Mr. Comșa decide să o rețină într-o celulă din Arest, anunțând-o că era vinovată de infracțiunea de ultraj (comportamentul său față de cei care-i puseseră sechestru pe bunuri și distrugerea procesului-verbal).

Deși zbuciumului din ultimele săptămâni i se adăugase șocul răpirii de pe stradă, T îl confruntă pe ofițer: nu a încălcat nici o lege pentru că a vizitat reprezentanța diplomatică a S.U.A. din București, unde nu a discutat cu nimeni. Mr. Comșa rămâne ferm: motivul reținerii este doar ultragierea celor care-i făcuseră percheziția.

În seara de 27 februarie, T este condusă în celula nr. 11 din Arest – care era dotată și cu cameră pentru monitorizare video –, iar gardienii primesc ordinul să o supravegheze non-stop. T devine „CONSEMN 11”: pe lângă monitorizarea continuă, nimeni nu trebuia să știe adevărata sa identitate, iar numele său nu este scris în „Registrul evidență alfabetică reținuți”, în care ar fi trebuit completate și rubricile referitoare la numărul procesului-verbal de introducere în arest, mandatul de reținere, motivul reținerii, data arestării etc. Prezența lui T în celulele arestului nu numai că era ilegală, dar era și conspirată: un număr foarte redus dintre angajații Direcției Cercetări Penale trebuiau să-i cunoască identitatea reală.

Presiunile asupra lui T continuă și în celulă: cele două paturi suprapuse nu au cazarmament (saltea, pernă, cearșaf, pătură). La insistențele lui T, peste noapte i se aduc doar două pături, pe care le așază pe stinghiile din fier ale patului de jos și încearcă să se odihnească.

A doua zi, în timp ce T era la anchetă , este introdusă în celula nr. 11 Rița Teodorescu, o informatoare a Securității, transferată în scop operativ din Arestul Miliției. Pentru a-i câștiga încrederea, Rița a povestit care ar fi fost motivul pentru care era și ea anchetată de Securitate: soțul ei rămăsese în R.F.G. și angajase o călăuză, care să o treacă și pe ea granița; fusese prinsă și, din noiembrie 1988, era anchetată pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, dar și pentru a da relații despre soțul său. Părea că ambele femei trăiau aceeași dramă...

T cade în plasa Riței Teodorescu (care se prezentase cu numele de Gabi sau Coca) și povestește tot ceea ce i se întâmplase. Monitorizarea se făcea cu mare atenție, iar secvențele considerate importante pentru a fi folosite în anchetă erau înregistrate video – imaginile se întrerup când T doarme sau se plimbă prin celulă și revin când face sau spune ceva.

Cu excepția primului interogatoriu cu maiorul Comșa, care a fost transcris după înregistrare, alte momente ale anchetei pot fi reconstituite doar din relatările lui T din celulă (ce-i povestea Riței Teodorescu și a fost filmat sau/și înregistrat audio, apoi transcris la Biroul „Redare” din Serviciul III al Direcției Cercetări Penale).

T insista că nu a făcut nici o infracțiune (comportamentul său față de cei care i-au pus sechestru pe bunuri nu credea că era ceva excepțional, ci, dimpotrivă, nimeni nu putea primi bucuros o asemenea măsură; procesul-verbal nu era un act oficial, pentru că ea nu-l semnase) și că, prin urmare, este reținută ilegal de către Securitate. Destul de repede, maiorul Comșa îi spune adevărul: rămâne în arest pentru că niște cetățeni străini se interesau de ea și Securitatea voia să se asigure că nu va vorbi cu aceștia. Raționamentul era simplu: pentru a împiedica un scandal internațional, Securitatea o izolează în locul cel mai bine supravegheat din țară – Arestul Direcției Cercetări Penale.

T vorbește cu informatoarea despre copilul ei, care ar putea să încerce să o ajute – să anunțe pe cineva din P.C.R., poate chiar pe Elena Ceaușescu, despre situația mamei sale. În timp ce T se afla în custodia Securității, tatăl său (activist în cadrul sindicatului unei mari întreprinderi din București) vine de mai multe ori în birourile Direcției Cercetări Penale și vorbește cu mr. Comșa. La „vizita” din 28 februarie, aduce câteva haine și un mărțișor. Penaliștii Securității refuză să-i dea lui T obiecte de igienă personală: prosop, perie și pastă de dinți (se spăla dimineața cu sare), dar îi oferă mărțișorul, darul copilului. Nu este un gest generos, ci unul foarte bine calculat, pentru a spori presiunea asupra lui T. Ea cere, constant, să fie lăsată să-i telefoneze copilului, să se asigure că este bine și, în același timp, să-i dea și ei speranța că va trece prin această încercare.

Refuzată să aibă contact cu familia și reținută în continuare, T declară greva foamei – acceptă să mănânce doar ceai și puțină pâine. Ofițerul o amenință că, dacă nu renunță, gardienii o vor hrăni forțat.

După două zile de „locuit” împreună, T o bănuiește pe „Gabi” că nu este cine pretinde și că, în realitate, îndeplinește o misiune din partea Securității: i-a pus foarte multe întrebări despre soț, iar în celulă erau montate microfoane, care înregistrau totul. Rița Teodorescu se apără: este în anchetă din noiembrie 1988; la început au ținut-o și pe ea fără cazarmament; a fost mutată în mai multe celule, cu diferite femei, fără să știe din ce motiv. T este foarte dezamăgită: „Ți-ai făcut treaba. (...) Ai mai ajutat și tu un pic să mai intru în pământ”.

T povestea în celulă că maiorul Comșa ar fi strâns foarte multe informații, pentru a elucida motivele rămânerii lui „P. A.” în străinătate. Vorbea cu tatăl lui T (a cărei prezență în Direcția Cercetări Penale a fost înregistrată de mai multe ori) și cu colegii de serviciu. Ar fi rezultat niște „caracterizări” nu tocmai plăcute: T era încrezută și lăudăroasă, la o masă festivă exagerase cu alcoolul și nu avea o căsnicie fericită, reclamându-și soțul la unitatea militară. T face față și acestor acuzații: viața ei era altfel față de a celorlalți colegi de serviciu, nu era încrezută, ci doar francă (spunea în față ce credea despre cineva), iar dacă-și reclamase soțul ar fi trebuit să se descopere documentele unei minime anchete. Îi replică maiorului Comșa: „domnule, te duci să ceri relații despre o nevastă de trădător de țară? Ia să te duci să ceri relații despre o viitoare ministră, să vezi ce-ți spuneau? Toți au găsit numai rele să spună”.

Deși era slăbită din cauza stresului, a alimentației minimale și a somnului prost, T realizează direcția anchetei: discreditarea sa, pentru ca povestea ei să nu fie crezută de nimeni – „voiam să vorbesc despre o probă despre care nu poate nimeni să spună că a făcut-o. Îți dai seama ce tâmpită sunt? Cum o să recunoască că s-a făcut așa ceva?”. La capătul puterilor, își propune să accepte toate acuzațiile, chiar dacă erau absurde și contrazise de certificate medicale, în schimbul eliberării și să-i spună anchetatorului că acceptă să fie izolată în apartamentul său: „Am să-i dau anchetatorului declarația pe care mi-o cere și am să-i spun să-mi taie telefonul, să mă încuie și să mă descuie el, dar numai să nu fiu aici. Sper așa! Dar ei promit ceva (și) se țin de cuvânt?”

În 9 martie 1989, la ora 14, T este eliberată din Arestul Securității, după 11 zile de reținere ilegală. A doua zi, Rița Teodorescu a fost transferată în Arestul Miliției.

T va continua să fie supravegheată de Securitate, iar toate informațiile erau adunate de U.M. 0195. În Arhiva C.N.S.A.S. am descoperit o singură „urmă” arhivistică: în 18 martie 1989, U.M. 0635 trimitea U.M. 0195 un material de filaj, primit de la U.M. 0672 (Unitatea Specială „F”).

La 11 iulie 1989, Tribunalul Militar Teritorial București îl condamnă pe „P. A.” la moarte, pentru infracțiunea de trădare de patrie.

În Arhiva C.N.S.A.S. nu există nici un dosar pe numele lui T sau al soțului său. În urma unei cercetări amănunțite, am descoperit doar menționări sumare în procesele-verbale de la schimbarea turelor gardienilor în Arest, câteva transcrieri ale discuțiilor din birourile de anchetă și celulă (rătăcite aiurea într-un dosar) și înregistrări video, făcute de Serviciul III din Direcția Cercetări Penale.